La fel ca și R. Moldova, Ucraina sărbătorește în aceste zile de august a 20-a aniversare a independenței. Și la fel ca Moldova, în ciuda a două decenii de libertate, Ucraina este suferindă pe plan cultural, nereușind încă să impună lumii largi o imagine semnificativă a identității și a culturii ei specifice. Am avut ocazia să o constat la ultima ediție a Tîrgului Internațional de Carte de la Frankfurt, unde oferta ucraineană de tipărituri a fost cu totul modestă, ca și pe plan muzical, pe piața occidentală necirculînd, practic, aproape nici un fel de înregistrări de muzică clasică, de exemplu, de arhivă sau ale prezentului, cu artiștii ucrainieni sau străini care au concertat la Kiev.
In încercarea de a găsi o explicație acestei stări de lucruri am recitit un remarcabil mai vechi studiu al profesorului
american George G. Grabowicz, de la Centrul de Cercetări Ucrainiene al Universității Harvard. Un studiu dedicat „Politicii culturale în Ucraina de astăzi” și bazat pe textul unei conferințe pronunțate la Universitatea Carlton din Otawa în 1993.
Pînă nu de mult, afirma profesorul Grabowicz, „Ucraina a fost o națiune amenințată în însăși existența ei și, în acest cadru, timp de secole, expresia culturală a fost un surogat și unic mijloc pentru a avansa postulate și o acțiune politică.” Intr-o fază de tranziție fundamentală de la comunism la post-comunism, de la colonialism la post-colonialism, lipsită de o reală stabilitate politică, afectată de o masivă pauperizare, nota cercetătorul, scena politică și culturală își pierde din semnificație.
Grabowicz vorbea de o experiență colonialistă prin care Ucraina a trecut în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, continuată sub altă formă pe durata întregii perioade sovietice. Și constata el, „în ultimele trei decenii existența politică și culturală a Ucrainei nu a fost niciodată unitară, subordonată unui sistem politic-cultural integrat.
Cu teritorii aflate atît sub regim rusesc, cît și polonez iar apoi austro-ungar, Ucraina a trăit alături de experiența „colonială”, una a provincializării accentuate; provincializare semnificînd, - în unele privințe s-ar putea
spune pînă astăzi -, pierderea sistematică de creiere, restrîngerea orizontului, distorsionarea procesului producției intelectuale și artistice. Literatura ucrainiană, de exemplu, a funcționat „ca o addenda la literatură rusă imperială”.
In ce măsură procesul de „ucrainizare” (sau cel de „românizare” în Moldova) poate schimba fundamental orientările și producția culturală de astăzi este dificil de răspuns. Dar, pentru a pune lucrurile în mișcare factorii politici au de rezolvat cîteva probleme esențiale.
Profesorul american numea în primul rînd, ca „problemă a problemelor”, chestiunea limbii. Și aceasta deoarece „limba este cel mai profund și mai eficient vector al codului cultural, încapsulînd în ea memoria și valorile colective, identitatea; iar recurgerea la ea este mijlocul cel mai evident de a te identifica cu o cultură proprie.”
Intr-un stat multinațional cum este Ucraina, cu o proporție semnificativă de etnici ruși, „cunoașterea și folosirea limbii semnalează respectul pentru cultură și instituții, și în final pentru statul clădit pe bazele acestei culturi.” Menținerea culturii statului într-un soi de „apartheid” cultural în anumite zone ale societății ucrainiene, nu poate fi decît traumatică pentru clădirea unei societăți pluraliste.
O altă problemă de politică culturală evocată de profesorul George Grabowicz era cea a „educației, a stabilirii unui nou curriculum «ucrainean», fără dogme sau distorsiuni comuniste și ruso-centriste”. Iar „trăsăturile finale de bază ale politicii culturale le constituie percepțiile identității, îndeosebi în măsura în care ele constituie un liant atît pentru istoria proprie, pentru perspectivele de viitor și pentru contactele cu lumea din afară. Politica culturii trebuie în mod necesar să se ocupe cu istoria (trecută și viitoare) și cu relațiile internaționale; fără ele cultura va rămîne într-un grad regională sau provincială, colonială sau etnografică.”
Cercetătorul american susținea în continuare necesitatea formării unui canon cultural ucrainean nou, ce va fi, „implicit un proces de creare a unei noi înțelegeri a trecutului istoric, de revizuire a unor mentalități tradiționale și înrădăcinate adînc” și, în ultimă instanță, care să conducă la un sens nou pentru noțiunea de ucrainitate. „Canonul, spune Grabowicz, este în fapt structura profundă a culturii politice, locul în care o societate se proiectează și se conștientizează ea însăși, un spațiu sacru și mai presus de toate locul autovalidării și autorității ei.”
La data apariției studiului, cercetătorul scria în final că întrebarea esențială rămîne de ordin politic: „Va fi noua societate ucraineană și cultura ei de un tip de model deschis sau închis? Va avea, practic, o bază etnică sau una pluralistă?” Și încheia observînd „Odată cu independența, Ucraina a devenit - fie că elitele ei acționează într-un sens sau altul - o parte a lumii și va fi judecată după un singur și aspru, dar universal standard.”
Nu este greu de observat că întrebările, ca și judecățile enumerate, se aplică în aceeași măsură și politicii culturale și situației din R. Moldova.
