În zilele de 25-27 iulie 1991 la Moscova se desfăşura Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Scopul acestei Plenare, care s-a dovedit a fi ultima din istoria PCUS, era discutarea versiunii finale a noului program al PCUS, înaintea aprobării sale de către Congresul al 29-lea al partidului, preconizat pentru noiembrie-decembrie 1991. Plenara îşi propunea de asemenea şi anumite schimbări de cadre, printre care retragerea lui Eduard Şevarnadze, care previne astfel că se pregăteşte o lovitură de stat. Gorbaciov însă nu ia dat crezare.
În ceea ce priveşte noul program al PCUS, prin comparaţie cu cel anterior, din 1961, cel din 1991 se deosebea în multe privinţe. Mai întâi, în ceea ce priveşte construcţia comunismului. Hruşciov insistase în 1961, la cel de-al 22-lea Congres al PCUS, numit şi al doilea congres al destalinizării, că în 20 de ani în Uniunea Sovietică va fi construit comunismul. Fusese o mare greşeală a liderului sovietic – din perspectiva intereselor regimului – întrucât a dat naștere la așteptări în jurul anului 1980, când se promisese „raiul pe pământ”.
În realitate, peste 20 de ani, starea materială a cetăţenilor sovietici, în loc să devină una abundentă, se transforma în una din ce în ce mai precară, nemulţumirea populaţiei fiind una justificată pornind şi de la aceste vise spulberate. Autorii noului program al PCUS din iulie 1991 erau mai atenţi în ceea ce priveşte promisiunile: nu se indica o perioadă anume când criza economică devenită endemică va fi depăşită.
Noul Program al PCUS din iulie 1991, elaborat sub conducerea lui Gheorghi Şahnazarov, un comunist reformat, om a lui Gorbaciov, renunţă la cele mai multe dogme ale partidului comunist din URSS: precum dictatura politică şi lupta de clasă, asemănându-se mai degrabă cu doctrinele social-democrate europene. Acest lucru era valabil numai la nivel declarativ, însă.
Pentru că, doar câteva zile mai devreme, pe 20 iulie 1991, preşedintele rus de atunci, Boris Elţân, semnase un decret despre interzicerea activităţii tuturor partidelor politice în întreprinderi şi orice fel de structuri de stat din Rusia, ţintind, evident, în PCUS. Asta pentru că acest partid bloca reformele necesare tranziţiei la o societate democratică şi a unei economii de piaţă.
Cu alte cuvinte, comuniştii de la Moscova, cărora li s-au supus orbeşte cei de la Chişinău până şi după puciul de la sfârşitul lui august 1991, spuneau una, gândeau alta şi făceau cu totul altceva. După șapte decenii de hegemonie absolută, PCUS nu putea să renunţe de bună voie la frâiele puterii.