Un roman în cheie tipic britanică până pe la pag. 47 şi care, de-aici încolo, ia o turnură à la Parfumul lui Suskind (chit că modelul rămâne acelaşi misterios Frankenstein), este Al cincilea copil, de Doris Lessing, Polirom, 2008. Magistrală scriere, demnă de laurii Premiului Nobel, cu care autoarea s-a văzut încununată, la 88 de ani ai săi, în 2007.
Un cuplu perfect, Harriet & David, ce-şi doreşte „patru, cinci… sau chiar şase” copii, şi care cumpără o „casă mare, în stil victorian, cu o grădină cam neîngrijită. Locuinţa ideală! (…) Cu spaţiu din belşug (…) pentru copii.” Nu intenţionează să-i aibă deîndată, dar e suficient să facă, pe nepusă masă, „dragoste chiar acolo, în patul lor”, că au şi pus-o de-un bebe: „Ei, cred că am păţit-o, sunt sigură”. Şi aşa de patru ori, la intervale dictate de pasiunea relaţiei lor, şi nu de… ratele dobânzii pentru casă! Abia când recurg la anticoncepţionale, survine dezastrul – „Harriet e gravidă din nou”, or, „această nouă sarcină e o otravă în corpul ei”.
În curând, femeia este pur şi simplu cotropită pe dinăuntru: „Era de neconceput ca o făptură atât de mică să dea dovadă de o asemenea forţă înspăimântătoare”, dacă nu cumva „posedată de diavol”. Naşte la 8 luni. „I s-a pus copilul în braţe. Cinci kilograme. (…) Nu era un bebeluş drăgălaş. Nici nu arăta a bebeluş. (…) Şi inima ei se strânse de milă pentru el: sărmanul animăluţ, mamei nu-i place deloc de el…” Băiatul creşte într-o zi cât alţii într-un an, astfel încât la numai patru luni „se împingea în sus şi se ridica în picioare”. Ce mai – „era ca un mic trol furios şi duşmănos”. Plus que ça: amândoi părinţii „simţeau (…) că Ben se născuse din proprie voinţă, că le cotropise normalitatea complet lipsită de apărare în faţa lui sau a orice altceva asemănător lui”. Când acesta-i frânge mâna lui Paul, „nici unul dintre ei nu avu tăria să le spună copiilor: «Feriţi-vă de Ben!». Dar (…) nici nu mai era nevoie”. Groaza pune stăpânire pe casă, mai cu seamă după ce „micul trol” îl strânse de gât pe Paul („Ben, mic şi puternic – Paul, înalt şi firav; Ben l-ar fi putut ucide pe Paul dacă ar fi vrut”). De ce ne-am mira aşadar că Harriet se crede pedepsită – „Pentru că ne-am închipuit că putem fi fericiţi. Fericiţi pentru că noi am decis să fim fericiţi”.
Cumplită carte – ferice de cei ce n-au trăit-o pe propria lor piele!
13 iunie ’11
