„De ce sunt romancele asa posace?” m-a intrebat recent un prieten, ziarist strain, in prelungirea unor discutii pe care le avuseseram despre fetele din Romania, despre culoarea politica a acestora si despre flirt in contextul intalnirii dintre doua culturi… Mai precis, de ce in Romania nu zambeste nimeni in contactul superficial si episodic dintre reprezentantii celor doua sexe?
Bietul om, care e destul de umblat prin lume, a revenit putin traumatizat de la Bucuresti. Mi-a spus ca e singurul loc unde nimeni nu i-a raspuns la zambet prin zambet… Nu se gandea doar la vanzatoarele din magazine, sau la aratarile artificiale de la receptia hotelului, dar chiar si atunci cand s-a ratacit prin Lipscani, cele doua trecatoare care au catadixit sa-i raspunda au facut-o pe un ton ofensat, de parca l-ar fi banuit pe loc de cele mai intortocheate intentii.
La barul hotelului, fata draguta si „imbracata ca o Betty Boop postmoderna”, dupa cum mi-a descris-o acest om, care a facut studii de semiotica, parea a fi in plin studiu pentru un examen in arta posacelii. „De ce, oh de ce?”, m-a implorat el frangandu-si mainile si exagerandu-si retoric trauma. „De ce atata posaceala?” Vazandu-l cum isi frange teatral mainile fara sa creada si constient ca ceea ce face e neconvingator si doar teatral, dar ca prin asta comunicam, mi-am data seama ca la noi lipseste intr-adevar un cod elementar al limbajului corporal si facial.
Am pierdut, daca l-am avut vreodata, acel „body language”, limbaj al corpului din antropologie, care difera, desigur, de la o cultura la alta, dar care la noi pare sa nu fi lasat nicio urma. Fetele care l-au traumatizat pe bunul meu prieten nu o faceau dinadins si nici nu erau ofensate, cum totul parea sa o arate. Pur si simplu, ele traiesc intr-o cultura in care limbajul corporal se apropie de zero.
Sintem singurul popor latin care nu stie sa vorbeasca cu mainile. Destramarea tesutului social sub comunism, daca nu cumva ea incepuse cu mult inainte, a anihilat codurile expresiilor gestuale si faciale, acoperind totul cu o masca fixa de neincredere ostila. „Neincredere ostila”: nuanta e importanta, pentru ca exista si neincrederea glumeata in contactul initial, de tatonare, dintre straini, mai ales de sexe opuse, neincrederea amuzata reflectata in expresia faciala universala care spune: „ce-mi vinzi tu mie”?... Sau, mai precis: „ce-mi vinzi tu mie? -- dar, te rog, continua”…
La romani, asemenea nuante sunt greu de redat prin expresii si gesturi. De ce sunt romancele posace? Ele poate nu sunt asa interior, dar au ramas zidite, precum nevasta Mesterului Manole, in catedrala seriozitatii neamului.
