Ambasadorul Rusiei la NATO Dmitri Rogozin semneaza un articol in International Herlaad Tribune in care analizeaza motivele pentru care anumite tari ale lumii doresc sa achizitioneze tehnologie balistica, legata, pentru unii, de armele de distrugere in masa.
Occidentul si Rusia trebuie sa caute in continuare cai comune de contracarare a acestui fenomen, si inainte de crearea unui sistem de aparare antiracheta de miliarde de dolari, este important de inteles motivatia acelora care incearca sa construiasca cu orice pret arme de distrugere in masa, si rachete care sa le poarte.
Rogozin se intreaba daca acesti „tipi răi” sint chiar atit de răi incit sa se gindeasca sa lanseze un atac perfid impotriva Vechii Europe, sau daca doresc sa devina membri ai clubului puterilor nucleare, prin astfel de mijloace perverse.
Rogozin lanseaza si o a treia ipoteza: nu cumva tarile respective incearca sa dejoace o agresiune straina? El spune ca un bun exemplu este Irakul, o tara atacata sub pretextul ca Saddam Hussein ar fi avut arme de distrugere in masa. Diplomatul rus spune ca desi Washingtonul stia ca asta nu era adevarat, si-a trimis fortele in Irak. Problema e ca alte tari, care nu doresc sa aiba soarta dictatorului irakian, ar putea sa vrea acum sa obtina rachete si arme de distrugere in masa.
Cu toate acestea, Rusia recunoaste ca provocarile legate de inarmarea cu rachete devin incet, incet un risc si o realitate. Aceasta concluzie poate fi trasa si din angajamentele asumate de Moscova la summitul NATO Rusia de la Lisabona in noiembrie 2010 Pozitia Rusiei e simpla: apararea antiracheta europeana trebuie sa aiba la baza participarea egala si o securitate comuna indivizibila pentru toate tarile de pe continent.
Asta inseamna ca apararea antiracheta europeana trebuie sa fie un sistem inteligent, la un pret acceptabil, pus in regiuni cu risc potential de a fi atacate.
Ambasadorul rus la NATO scrie ca tara sa si Alianta Nord-Atlantica ar trebui sa fie complet sincere si oneste una cu alta in crearea sistemelor de aparare antiracheta in Europa. Aici nu e loc de standarde duble.
Rusia, continua Rogozin, nu vrea ca sistemele de aparare antiracheta americane sa se exinda spre teritoriul ei, in special catre partea sa nord-europeana, pentru ca daca apare un scenariu negativ, acesta ar putea afecta balanta strategica dintre fortele rusesti si cele ale Statelor Unite.
Pentru Rusia e o chestiune de principiu eliminarea oricarei amenintari la adresa capaciattilor sale strategice, care ii garanteaza suveranitatea si independenta.
Statele Unite ar trebui sa se asigure ca instalatiile antiracheta nu sint indreptate impotriva intereselor nationale rusesti.
Rogozin admite ca Moscova inca nu stie care sint parametrii si arhitectura viitoare a apararii antiracheta din Europa. Stie insa ce nu trebuie sa fie aceasta. Propus ca proiect capabil sa atenueze in viitor amenintarile la adresa Europei, acest scut antiracheta nu trebuie sa creeze noi amenintari, mai serioase decit binecunoscuta „amenintare iraniana cu rachete”.
Mai mult, un sistem comun european antiracheta va duce inevitabil la disparitia planificarii militare unul impotriva celuilalt, si va creste spectaculos increderea reciproca dintre Rusia si Occident. Invers insa, adica un sistem de aparare fara Rusia, ar putea insemna reintoarcerea la politica de blocuri, la suspiciunea reciproca si la o noua cursa a inarmarilor in Europa, scrie ambasadorul rus la NATO.
International Herald Tribune publica o analiza pe marginea aceluiasi subiect semnata de Charles A. Kupchan, profesor la catedra de afaceri internationale a Universitatii Georgetown si senior fellow la Consiliul pentru Relatii Externe.
Kupchan scrie ca pentru a ajunge la solutie in chestiunea apararii antiracheta e nevoie de ceva mai mult decit progrese in cooperarea tehnologica si operationala.
Atit Rusia cit si Alianta Nord-Atlantica trebuie sa faca mai mult pentru imbunatatirea activitatii Consiliului Rusia – NATO: membrii aliantei ar trebui sa faca din acest Consiliu un vehicol pentru negociere reala, si pentru incorporare in deciziile Aliantei a temerilor rusesti. Rusia la rindul ei ar trebui sa nu mai foloseasca acest Cosiliu pentru obstructii teatrale, si sa profite de pe urma ocaziei de a delibera si negocia.
NATO si Rusia trebuie de asemenea sa-si mareasca increderea reciproca prin intarirea colaborarii concrete pe mai multe fronturi, cum ar fi Afganistanul, mentinerea pacii, operatiunile navale de combatere a pirateriei si a traficului de droguri, sau coopearea in domeniul securitatii cibernetice.
Dupa ce au ajuns la un nou Tratat START de reducere arsenalelor nucleare, Statele Unite si Rusia se pot concentra acum pe controlul armelor conventionale. Mai multe contacte intre fortele armate americane si cele rusesti ar fi si ele de mare ajutor pentru reducerea suspiciuilor lasate in urma de Razboiul Rece.
Statele Unite si Uniunea Europeana trebuie sa cotinue stabilirea de relatii economice cu Rusia. Cu cit Rusia e mai integrata in pietele vestice, cu atit va fi mai tentata sa renunte la rivalitatea strategica cu Occidetul.
Dar chiar daca NATO si Rusia vor ajunge la un consens in legatura cu apararea antiracheta din Europa, ramin citeva puncte de divergenta complicate, intre care viitorul extinderii Aliantei, sau statutul celor doua provincii separatiste ale Georgiei, Abhazia si Osetia de Sud.
Charles A. Kupchan noteaza la sfirsitul articolului din International Herald Tribune ca reconcilierea dintre NATO si Rusia devine in sfirsit o perspectiva realista.
Nu exista inca o intelegere legata de scutul antiracheta. Dar reuniunea Consiliului NATO – Rusia de miercuri ar putea pune bazele pentru o astfel de intelegere, aducind Europa in sfirsit mai aproape de includerea Rusiei intr-un aranjament post-Razboiul Rece.
