Cultura și politica fac arareori casă bună, de cele mai multe ori cea dintîi fiind abuzată de cea de a doua, utilizată sau răstălmăcită, în funcție de ceea ce oamenii politici numesc, cu un termen devenit al limbajului de lemn, comandamentele patriotice sau naționale. Muzica nu face excepție, iar cea simfonică oferă exemple devenite clasice, prin exaltarea elementelor naționaliste din opera wagnerienă de către naziști, de exemplu, sau prin utilizarea finalului, a „Odei bucuriei” din Simfonia a IX-a beethoveniană de către toate regimurile politice.
Instituțiile care au slujit de-a lungul timpului muzica, orchestre, filarmonici, opere au fost adesea vectorii unei manipulări a actului cultural, în scopuri ce ar putea fi numite, cu un termen blînd, neonorabile, asociate adesea unei propagande ideologice mistificatoare și nu odată ucigașe.
Mă gîndeam la toate acestea cu puțin timp în urmă, la Leipzig, unde Orchestra Gewandhaus, una din cele mai vechi ale întregii lumi, a făcut onorurile și a dominat calitativ un mare Festival Internațional Mahler.
Incepînd din prima jumătate a secolului al XIX-lea, orchestra asociată și care a preluat numele sălii denumite Gewandhaus a devenit rapid sub bagheta unui compozitor de talia lui Felix Mendelsohn (dirijorul ei între 1835 și 1847), una din instituțiile culturale prodigioase ale Germaniei.
O orchestră ce a oficiat și oficiază în continuare, în sala simfonică, în cea a Operei din Leipzig, și la concertele tradiționale cu muzica lui Bach din celebra Thomaskirche. Sala de concerte a Gewandhaus-ului, inaugurată în 1885 a fost distrusă în cursul bombardamentelor în 1943-44, iar după instalarea regimului comunist în Germania de Est ideea reconstrucției sălii a fost timp de decenii abandonată, în ciuda prestigiului, rămas la aceeași cotă, al orchestrei Gewandhaus.
Cultură și politică la Gewandhaus (Leipzig)
A fost nevoie ca tensiunea, parte a războiul rece și a competiției culturale dintre cele două Germanii, să atingă un punct de incandescență, la începutul anilor ’80, pentru ca liderul de atunci al Republicii Democrate, Erich Honecker, să accepte pledoaria abilă a dirijorului Kurt Masur și să decidă construcția unui Nou Gewandhaus, cu 1900 de locuri, ce trebuia să fie o replică a sălii Filarmonicii din Berlinul de vest. Arhitecții regimului au copiat forma hexagonală a modelului berlinez, dar nu au reușit esențialul, obținerea unei acustici la fel de perfectă ca la Berlin.
Kurt Masur avea să mai devină odată erou în evenimentele politice în 1989, cînd se spunea că Zidul de la Berlin va cădea atunci cînd Leipzigul va balansa de partea celor care doreau schimbarea. Manifestațiile de protest, începute la cealaltă biserică în care a oficiat Bach, Nikolaikirche au fost declanșate în toamna acelui an, în jurul bisericii ce s-a declarat „deschisă tuturor” adunîndu-se circa 70 de mii de demonstranți, înconjurați rapid de forțele de securitate, ce amenințau, în anul Tiananmen-ului, să adopte soluția chineză.
Atunci Masur a fost cel care a deschis, la mijlocul lui octombrie, sala Gewandhaus-ului unei dezbateri politice publice, pe care a și condus-o cu gesturi de dirijor și la care s-a cristalizat ideea schimbării politice ce avea să vină în noiembrie. Diverse voci l-au propus ulterior pentru funcția de președinte al țării, dar dirijorul decidea, la începutul anilor ’90 să accepte oferta de a prelua conducerea Orchestrei Filarmonice din New York.
A trebuit aproape un deceniu ca mentalitățile să se schimbe treptat, inclusiv în rîndul instituției și orchestrei Gewandhaus sub conducerea unui dirijor nou și a unui director general, post reintrodus în 1998 și preluat atunci de un tînăr muzicolog Andreas Schulz, format la Hamburg.
Profesorul Schulz îmi spunea cu ocazia festivalului: „Nu o
să uit niciodată una din primele întîlniri de la Gewandhaus cu numeroși angajați din toate serviciile și la care pe ordinea de zi se afla o problemă de rezolvat. Toată lumea tăcea, nici un comentariu și i-am întrebat: chiar nu aveți nici o idee despre ceea ce e de făcut? Mi s-a răspuns: nu, Dvs. sînteți directorul Gewandhausului și dvs. trebuie să ne spuneți cum să procedăm... Știu prea bine că sînt director și personal am o opțiune - a răspuns el - dar am nevoie de voi toți, de ideile voastre, de ajutorul vostru și poate vom găsi împreună o soluție mai bună chiar decît a mea.”
Și, îmi declara el: „astăzi sînt foarte fericit de schimbarea totală de mentalitate produsă începînd din acel moment, de faptul că sînt înconjurat de o echipă foarte tînără, fiecare contribuind cu idei, ca lucrurile să avanseze...”.
Rezultatul l-au putut vedea toți cei prezenți la Festivalul de aniversare a lui Gustav Mahler, încheiat în urmă cu o săptămînă: 26 500 de persoane au participat la cele 50 de evenimente ale Festivalului Internațional, dintre care 25 de mii au ascultat toate cele 14 concerte sau, după formula directorului său general: „prin entuziasmul artiștilor, a audienței și a partenerilor, Gewandhaus-ul și-a depășit țelul de a deveni din nou o sală de concerte de clasă mondială”, este, astăzi, o instituție culturală a lumii întregi.
