A apărut deja ideea că triumviratul catastrofelor a schimbat Japonia pe veci. Un cutremur-cataclism, urmat de un tsunami, umat de o criză nucleară pot, într-adevăr, schimba orice și pentru totdeauna: relieful, destinele, granițele, economia. Dar un popor?
Cazul japonez e atît de aparte încît refuză această regulă. Deocamdată, japonezii sînt aceiași. Cîteva trăsăsturi de neclintit au rămas în picioare sub șocul apocaliptic al ultimelor săptămîni. Societatea e întreagă. Dezordinea, violența și panica au lipsit, acolo unde alte neamuri și societăți ar fi luat-o razna sau ar fi dispărut. Japonezii fac coadă cuminte la apă și la autobuz, se ajută fără ezitare, își privesc viața de la distanță și cu hotărîre, gata să o ia de la cap. Nimeni n-a cedat, nimeni n-a decis că o nenorocire ridică interdicțiile, nimeni n-a furat, jefuit sau călcat pe dreptul la viață al vecinului.
Pentru multă lume din afară e neclar: de ce? De ce nu cedează fibra japoneză, de ce nu devine ea umană în rău, în furie și în disperare? Și ce nefericire în plus, ce pedeapsă nemăsurată i-ar putea face pe japonezi ca noi, patetici și revoltați sub loviturile cele mai cumplite?
Răspunsurile s-au adunat sub tot felul de teorii: popor insular, societate ierarhizată și disciplinată, memoria traumei nucleare din 1945. Ceva e adevărat în fiecare din aceste explicații dar răspunsul sigur și simplu lipsește. În definitiv, lecția e mai importantă decît răspunsul. Din cea mai umilă postură și sub cea mai mare încercare imaginabilă, japonezii spun că demnitatea umană nu poate fi eliminată sub nici un pretext.
În cele din urmă, aici e diferența. Rezistența la haos - nu tehnologia de care japonezii înșiși nu duc lipsă - stabilește gradul de civilizație al unei societăți. O țară faimoasă și respectată pentru geniul tehnic tocmai a explicat că valoarea ultimă e altundeva.
