Şi dacă gheişele au făcut pentru cultura niponă mai mult decât scriitorii, pictorii, artiştii luaţi împreună? Întrebarea mi-a venit după citirea unor romane cu tentă erotică ale lui Yasunari Kawabata (bunăoară Frumoasele adormite) – iar de-atunci încoace mă vizitează la orice lectură de acest fel. Cum să nu pun în ecuaţie romanul lui Junnosuke Yoshiyuki, Până la lăsarea serii, editura Trei, 2008, cu capodopera lui Kawabata, dar şi cu numeroase alte scrieri inspirate de hetairele Orientului Îndepărtat?! Or, se ştie – rafinarea simţurilor duce la rafinarea scriiturii. În acest sens, povestea de dragoste a unui bărbat în vârstă şi a unei virgine de 22 de ani pare a fi scrisă pe foiţe de ceapă, de-ar fi să citez acest pasaj: „Sasa îi mângâiase trupul încet, de parcă ar fi încercat să desprindă o peliculă fină. Îi trebuiseră câteva ore bune până să îi dezgolească sânii (…) Chiar şi după ce rămânea goală, părea că trupul ei e în continuare învăluit de câteva straturi dintr-o membrană subţire.” Altfel spus, autorul nu atât dezgoleşte, cât descuamează love-story-ul, iar atunci când Sasa reuşeşte să înlăture un nou obstacol, naratorului nu-i rămâne decât să consemneze: „Pesemne că i se desprinsese de trup una din peliculele fine de piele”.
După un an şi jumătate de asediu continuu, în patul de hotel pentru întâlniri clandestine încă se mai poartă discuţii de felul:
„– Auzi… în noaptea nunţii, sângerezi?
– Păi… da.
Şi nu există vreo metodă prin care să poţi fenta asta?
Ba da. Ai auzit de «roşu de Kyoto»?”,
la capătul cărora „Sugiko şi-a desfăcut pe neaşteptate picioarele, cât putea de larg, şi a rostit, aproape cu un ţipăt: – Fă ceva!” Doar că, tot atunci, „cele două picioare s-au apropiat din stânga şi din dreapta şi s-au închis, temeinic ferecate”. Nu şi peste alte o sută de pagini, când „Sasa s-a ridicat încet dintre coapsele lui Sugiko şi, chiar înainte de a-şi desprinde trupul cu totul, a plonjat din nou, adânc. Atunci, împotrivirea a dispărut, iar corpurile lor…” (Mai departe scrie-n carte…)
Frumoasă carte, cinste cui a scris-o!
După un an şi jumătate de asediu continuu, în patul de hotel pentru întâlniri clandestine încă se mai poartă discuţii de felul:
„– Auzi… în noaptea nunţii, sângerezi?
– Păi… da.
Şi nu există vreo metodă prin care să poţi fenta asta?
Ba da. Ai auzit de «roşu de Kyoto»?”,
la capătul cărora „Sugiko şi-a desfăcut pe neaşteptate picioarele, cât putea de larg, şi a rostit, aproape cu un ţipăt: – Fă ceva!” Doar că, tot atunci, „cele două picioare s-au apropiat din stânga şi din dreapta şi s-au închis, temeinic ferecate”. Nu şi peste alte o sută de pagini, când „Sasa s-a ridicat încet dintre coapsele lui Sugiko şi, chiar înainte de a-şi desprinde trupul cu totul, a plonjat din nou, adânc. Atunci, împotrivirea a dispărut, iar corpurile lor…” (Mai departe scrie-n carte…)
Frumoasă carte, cinste cui a scris-o!
