Se povesteşte că marele poet rus Boris Pasternak (laureat, în 1958, al Premiului Nobel pentru Literatură, la care a fost forţat – de către autorităţile sovietice – să renunţe) nu suporta să fie felicitat cu ocazia zilei de naştere, prietenii apropiaţi punându-i flori în cutia poştală cu o zi-două înainte sau după. La rându-mi, am lăsat să treacă două-trei zile pentru a răspunde, iată, la o întrebare ce nu mi-a fost adresată direct, dar pe care am luat-o „pe cont propriu”. „Ce putem face pentru promovarea operei lui Grigore Vieru?”, se interoga moderatorul unei emisiuni difuzate de postul de televiziune Moldova 1, iar cei doi invitaţi din studiou, dna Ana Bantoş şi dl Mircea V. Ciobanu, au venit fiecare cu tot felul de soluţii, care mai de care mai punctuale.
De precizat, înainte de toate, că emisiunea era dedicată unei triste aniversări – cea de a doua de la moartea poetului Grigore Vieru. (Între paranteze mă întreb câte televiziuni îşi mai aduc aminte de un alt mare dispărut, Vasile Vasilache – nu vorbesc neapărat de data morţii, ci de ziua lui de naştere, căci în vara acestui an autorul Poveştii cu cocoşul roşu ar fi împlinit 85 de ani...) Ei bine, cum poţi să vorbeşti obiectiv & critic la un parastas public, după ce că procesul de canonizare a poetului (monument pe Aleea Clasicilor; bulevardul ce-i poartă numele etc., etc.) a depăşit în rapiditate până şi beatificarea lui Ioan Paul II? Nu cumva aceste mese de pomenire live „se dau pe sticlă” tocmai pentru a evita adevăratele dezbateri, în care opera poetului ar urma să fie contextualizată – şi nu într-un cadru restrâns, al literelor dintre Prut şi Nistru, ci în contextul literaturii române contemporane?!
Scurt pe doi, iată ce aş fi răspuns, chiar şi neîntrebat, la întrebarea cu pricină („Ce putem face pentru promovarea operei lui Grigore Vieru?”): simplu, să promovăm literatura care se scrie la zi, prin editarea celor mai valoroase manuscrise ale autorilor contemporani, selectate în bază de concurs, ceea ce înseamnă continuitate a procesului literar. Calculul e cât se poate de simplu: doar o literatură & limbă (aici, şi cu sens de neam) vie este în stare să-şi „regenereze” clasicii, adevărat nu întotdeauna redându-ni-i la aceeaşi cotă valorică, unii ieşind mult mai diminuaţi la o relectură, alţii din contră ajungând în fruntea topului (cine dintre contemporanii lui Bacovia ar fi pariat pe faptul că autorul Plumb-ului va fi citat printre cei patru mari A-B-B-B interbelici, sau că va fi devansat, într-un sondaj de opinie recent, doar de Mihai Eminescu?). Or, în absenţa unei proces literar curent astfel de „regenerări” nu au nici un sens, şi asta deoarece citim & scriem contextual – cărţile & poeticele de autor sunt tot atâtea vase comunicante ce fac ca limbajul să se primenească, să nu se sclerozeze, iar odată cu el şi limba literară. Cum însă aceasta din urmă nu poate „creşte” (de la Ienăchiţă Văcărescu citire: „creşterea limbii româneşti/ şi-a patriei cinstire”) decât în condiţiile unei puneri în circuit a operelor create la zi (Nota Bene: mă întreb şi eu odată cu Cristina Timar: „care ar fi fost destinul literaturii române, dacă Ţiganiada (…) ar fi fost recunoscută ca operă de referinţă la momentul oportun?”, Vatra, nr. 12/2010), abia promovarea contemporanilor sporeşte şansele clasicilor de a fi recitiţi.
Acestea fiind spuse, afirm sus şi tare că editarea a 10 cărţi de poezie pe an (plus 2-3 debuturi), selectate de un juriu competent în baza unui concurs naţional, constituie o mai dreaptă cinstire a memoriei lui Grigore Vieru decât cele câteva monografii encomiastice, încropite de te miri cine (y compris, din texte plagiate!!!), ce i-au fost dedicate în ultimul timp. Odată menţinut, şi chiar aerisit procesul literar, fiţi siguri că se vor găsi editori care să se bată pentru drepturile lui Gr. Vieru, nu însă în condiţiile în care a fost publicat la Princeps Edit (mă refer la ediţia-mamut Taina care mă apără, scoasă cu puţin înainte de moartea poetului, şi care este un monument de amatorism editorial).
Cât despre praznicele on line, ce-ar fi să ne amintim de felul în care se comportau dacii la naşterea şi la moartea omului, dacă tot ne revendicăm din Decebal…
De precizat, înainte de toate, că emisiunea era dedicată unei triste aniversări – cea de a doua de la moartea poetului Grigore Vieru. (Între paranteze mă întreb câte televiziuni îşi mai aduc aminte de un alt mare dispărut, Vasile Vasilache – nu vorbesc neapărat de data morţii, ci de ziua lui de naştere, căci în vara acestui an autorul Poveştii cu cocoşul roşu ar fi împlinit 85 de ani...) Ei bine, cum poţi să vorbeşti obiectiv & critic la un parastas public, după ce că procesul de canonizare a poetului (monument pe Aleea Clasicilor; bulevardul ce-i poartă numele etc., etc.) a depăşit în rapiditate până şi beatificarea lui Ioan Paul II? Nu cumva aceste mese de pomenire live „se dau pe sticlă” tocmai pentru a evita adevăratele dezbateri, în care opera poetului ar urma să fie contextualizată – şi nu într-un cadru restrâns, al literelor dintre Prut şi Nistru, ci în contextul literaturii române contemporane?!
Scurt pe doi, iată ce aş fi răspuns, chiar şi neîntrebat, la întrebarea cu pricină („Ce putem face pentru promovarea operei lui Grigore Vieru?”): simplu, să promovăm literatura care se scrie la zi, prin editarea celor mai valoroase manuscrise ale autorilor contemporani, selectate în bază de concurs, ceea ce înseamnă continuitate a procesului literar. Calculul e cât se poate de simplu: doar o literatură & limbă (aici, şi cu sens de neam) vie este în stare să-şi „regenereze” clasicii, adevărat nu întotdeauna redându-ni-i la aceeaşi cotă valorică, unii ieşind mult mai diminuaţi la o relectură, alţii din contră ajungând în fruntea topului (cine dintre contemporanii lui Bacovia ar fi pariat pe faptul că autorul Plumb-ului va fi citat printre cei patru mari A-B-B-B interbelici, sau că va fi devansat, într-un sondaj de opinie recent, doar de Mihai Eminescu?). Or, în absenţa unei proces literar curent astfel de „regenerări” nu au nici un sens, şi asta deoarece citim & scriem contextual – cărţile & poeticele de autor sunt tot atâtea vase comunicante ce fac ca limbajul să se primenească, să nu se sclerozeze, iar odată cu el şi limba literară. Cum însă aceasta din urmă nu poate „creşte” (de la Ienăchiţă Văcărescu citire: „creşterea limbii româneşti/ şi-a patriei cinstire”) decât în condiţiile unei puneri în circuit a operelor create la zi (Nota Bene: mă întreb şi eu odată cu Cristina Timar: „care ar fi fost destinul literaturii române, dacă Ţiganiada (…) ar fi fost recunoscută ca operă de referinţă la momentul oportun?”, Vatra, nr. 12/2010), abia promovarea contemporanilor sporeşte şansele clasicilor de a fi recitiţi.
Acestea fiind spuse, afirm sus şi tare că editarea a 10 cărţi de poezie pe an (plus 2-3 debuturi), selectate de un juriu competent în baza unui concurs naţional, constituie o mai dreaptă cinstire a memoriei lui Grigore Vieru decât cele câteva monografii encomiastice, încropite de te miri cine (y compris, din texte plagiate!!!), ce i-au fost dedicate în ultimul timp. Odată menţinut, şi chiar aerisit procesul literar, fiţi siguri că se vor găsi editori care să se bată pentru drepturile lui Gr. Vieru, nu însă în condiţiile în care a fost publicat la Princeps Edit (mă refer la ediţia-mamut Taina care mă apără, scoasă cu puţin înainte de moartea poetului, şi care este un monument de amatorism editorial).
Cât despre praznicele on line, ce-ar fi să ne amintim de felul în care se comportau dacii la naşterea şi la moartea omului, dacă tot ne revendicăm din Decebal…