După un timp, competența sau gradul de informare pe teme Est Europene al europarlamentarilor poate fi măsurat destul de bine fără sondaje sau întrebări directe. Deciziile și opiniile exprimate în împrejurări oficiale sau neoficiale nu lasă urmă de îndoială. În mare, toată lumea are motive să creadă că gradul de pregătire e mic la vest-europeni și mult mai mare la est-europeni.
Cantitativ, imaguinea e corectă. Însă asta numai dacă „tema est-europeană” rămîne o chestiune generală, fără alte nuanțe și precizări. Lucrurile se chimbă, însă, dacă tema est-europeană se concretizează în chestiuni precise. De pildă, dacă agenda est-europeană înseamnă poziția față de acțiunile Rusiei sau gradul de adecvare al statelor est-europene la cutare program al Uniunii Europene.
De îndată ce acest gen de probleme practice apar în discuție, raporturile previzibile se răstoarnă. Astfel, discuția asupra Flotei Ruse a Mării Negre ca generator de risc strategic va fi mult mai pătrunzător purtată de politicieni occidentali cu un bun antrenament în dezbaterile macro și cu o la fel de solidă obișnunță a gîndirii politice pe termen lung. În schimb, o parte din est-europeni vor fi tentați să treacă subiectul între complicațiile inutile ale dezbaterilor europene. Obișnuiți să facă politică de supraviețuire imediată și să neglijeze procesele macro sau pe termen lung, mulți parlamentari est-europeni vor da din mînă, superior, a lehamite. În acest punct, occidentalii sînt de regulă derutați, dacă nu blocați: cum de nu există un consens est-european, atunci cînd e vorba de mișcările strategice ale Rusiei? Lăsînd la o parte dezinteresul interesat al est-europenilor aliați cu agenda Rusiei, mirarea occidentală e rezultatul unei incapacități (scuzabile) de înțelegere.
Mai exact, europarlamentari sau funcționari europeni occidentali nu pot percepe cadența ilogică, schimbătoare, inconsecventă și „meschină” a logicii politice esteuropene. Ce nu știu occidentalii e că acest soi de dezinteres e dictat de o ordine sau, mai degrabă, de o dezordine mai largă care cuprinde în întregime laturile vieții.
Est-europenii trăiesc de pe o clipă pe alta și, în consecință, fac politică, presă și calcule de pe o clipă pe alta. Nimeni și nimic nu e îndeajuns de important pentru a impune viziunea pe termen lung, într-o lume care a învățat că nimic nu rezistă și că principiile pot supraviețui dar societățile riscă să cadă în orice clipă. Egoismul est-european e arondat, dealtfel, în funcție de experiența istorică locală: cine a fost destructurat sau restructurat de comunism are instinctul mărunt al clipei de față și atît.
Cine a rezistat cu adevărat are de apărat ceva mai mult decît clipa de față. Iată de ce, polonezii sînt mereu cu un ochi pe politica de lungă durată iar bulgarii și românii nu se pot dezlipi de durata scurtă. Iată de ce românii, bulgarii dar și, mai la sud, grecii sau italienii nu pot articula proiecte politice ample și nici nu suportă proiectele complexe ale Uniunii Europene (ceea ce înseamnă că fondurile europene pot fi neglijate sau delapidate dar nu fructificate).
Există și un soi de amoralism enervant dar el e excepția și poate fi găsit numai în cazul situațiilor istorice norocoase (Slovenia, cruțată de comunismul fundamental e un exemplu de miopie programată în raport cu temerile est-europene față de Rusia).
Însumînd, diferențele de accent și densitate ale gîndirii politice sînt repartizate mult mai suprinzător decît o sugerează loigica așteptărilor standard. Vestul și Estul nu sînt blocuri compacte. Geografia cedează în fața experienței istorice.