În anii marii depresii ai secolului trecut, în Statele Unite ale Americii au fost scufundate în mare mii de tone de grâu, iar pe cîmpuri au fost vărsate mii de litri de lapte cu scopul de a menţine preţul ridicat la produsele agricole.
Azi, în condiţiile crizei economice mondiale, mă întreb: cum menţinem ridicat preţul forţei de muncă, care nu poate fi nici „scufundată în mare” şi nici „aruncată pe cîmpuri”? În timp de criză, preţul forţei de muncă scade, pentru că cei care au deja o slujbă vor accepta salarii mai mici, numai ca să şi-o păstreze, iar şomerii se vor mulţumiţi cu salarii mici, numai să fie angajaţi.
Din comentariile primului post al acestui blog, m-am convins că expectanţele salariale ale tinerilor specialişti sunt mari şi înteleg că e corect să fie aşa, pentru că asta este aspiraţia generală, care ne este proprie tuturor, de a ne dori un venit mai mare. Însă reieşind din realităţile economice impuse de criza financiară globală din prezent, pot să constat că urmează nolens volens să cedăm. Spun asta, întrucît pe parcursul unui deceniu, cît durează ieşirea din recesiune şi reabilitarea economică totală, ne vor fi impuse salarii mici, pe care le vom accepta fără prea multă ezitare.
Cine a participat la mai multe interviuri de angajare ştie că angajatorul te întreabă destul de insistent pentru ce salariu ai accepta slujba. Şi dacă numeşti primul salariul, atunci eşti perdant, pentru că de multe ori anume acesta poate fi motivul pentru care ai fost refuzat. Şi iata aşa după alte cîteva interviuri, ajungi încet, dar destul de hotărît să îţi „cobori planca”.
Vorbeam nu demult cu cîţiva cunoscuţi cehi şi îi intrebam cum li s-a schimbat viaţa după ce ţara lor a devenit membră a Uniunii Europene. Îmi spuneau că pe vremea perioadei socialiste, salariul lor creştea mult mai repede decît acum. Se simte o stagnare în creşterea salarială, iar criza financiară probabil că o va adînci şi mai mult.