14 noiembrie 2010
Actualitatea. (Moderator: Radu Călin Cristea; comentariu: Horia Roman Patapievici)
Parlamentul – un jurnal al eşecurilor.
Cum toţi am rîs copios de formula cincinalului în patru ani şi jumătate, imortalizată de un şlagăr grotesc al eternului Gigă Petrescu, ei bine, cine a spus că în Romania nu există continuitate ?! Într-un recent editorial din Ziarul Financiar, Mirela Luga remarca faptul că, în mod efectiv, numărat zi cu zi, mandatul actualului Parlament a fost de numai 3 ani şi jumătate. Cum s-a ajuns la aceasta corectare tacită a Constituţiei care prevede un mandat de 4 ani ? Prin vacanţele pe care parlamentarii şi le-au votat în preajma alegerilor locale, prin numeroasele şedinte suspendate din lipsa de cvorum, în fine, prin decizia de a suspenda lucrările Parlamentului înainte de încheierea sesiunii.
S-a motivat că toţi parlamentarii sunt în teritoriu. Altfel spus, o situaţie de chiul, adică una de fapt, a fost ratificată legal, ca o situaţie de drept. Nu ar fi fost oare nevoie ca parlamentarii să rămînă în Parlament ? Ambasadorii ţărilor NATO la Bruxelles au cerut ţării noastre să se ratifice în regim de urgenţă cadrul legislativ necesar integrării euroatlantice. Prin urmare, parlamentarii nostri ar fi avut ce să dezbată şi să voteze. Au preferat însă să facă singura politică pentru care se simt cu adevărat chemaţi: politica datului din gură, la adunări electorale. (...)
Şi atunci, ne întrebăm, cum de a putut abdica atît de uşor corpul legislativ pretenţiei executivului de a face legislatie prin directive care ocolesc sistematic Parlamentul ? Există aici, cred, două răspunsuri posibile: legislativul şi-a cedat executivului cu atîta uşurinţă din prerogative fie deoarece modul de funcţionare a coaliţiei a fost fundamental precar, şi atunci, partea executivă care nu se bazează în atît de mare măsură pe dezbateri şi negocieri a funcţionat în mod firesc, mai uşor, fie pentru că, pur şi simplu, Constituţia a fost greşit concepută, şi anume ea este cea care oferă executivului o preminenţă în derularea deciziilor politice care tinde, inexorabil, să subordoneze guvernului, Parlamentul.
Deci, unde ne aflam ? Probabil că ambele posibilităţi enunţate mai înainte au jucat un anume rol în abdicarea acestui Parlament de 3 ani şi jumătate. Atît Constituţia pare a purta o parte din vină, cît şi mersul dezlînat şi contradictoriu al unei coaliţii care părea cel mai adesea a fi nu o colaborare, ci o coabitare silită, contra naturii.
Coaliţia care a guvernat pînă în 1996, compusa din PDSR, PUNR, PRM şi PSM nu a avut asemenea probleme. Semn, pe de-o parte că nu era o coabitare contra naturii ci constituise o veritabila alianţă de interese convergente, dar si, pe de altă parte, semn că rolul Constituţiei în orientarea spre executiv a politicii nu este, totuşi, unul decisiv. Numai de la viitor putem aştepta desluşirile necesare. La noi, practica constituţională, după o întrerupere de o jumătate de secol, abia dacă are ... 10 ani.
