La începutul acestei săptămîni, revista Dilema veche şi-a dat întîlnire cu cititorii ei din Iaşi. Întîlnirea a avut loc în Aula Bibliotecii Centrale Universitare. Din partea revistei au fost prezenţi Andrei Pleşu, director fondator, Mircea Vasilescu, redactor sef, Marius Chivu şi Luiza Vasiliu, redactori. A fost o întîlnire vie, incitantă, cu intervenţii şi întrebări din partea publicului.
Tema pusă în discuţie avea mai curînd rolul de catalizator: ce preferaţi, erau întrebaţi cititorii revistei, să vorbim despre Premiul Nobel sau despre premiile MTV? Vreţi o revistă care să respecte nişte standarde intelectuale înalte sau una care să răspundă aşteptărilor unui public foarte larg, vreţi o cultură „elitistă” (termenul trebuie pus între ghilimele) sau una „populară”? Ceea ce a subliniat în intervenţiile sale Andrei Pleşu este faptul că dacă ai gusturi rafinate asta nu te împiedică să savurezi şi lucruri care vin dintr-o altă zonă. Revista s-a vrut, de la înfiinţare, deschisă, dezinhibată, propunînd teme de dezbatere cît mai variate. Nu a publicat, din motive evidente, recenzii savante la cine ştie ce carte de specialitate, dar a respins, totodată, vulgaritatea şi prostul gust.
Trebuie să se ocupe Dilema veche de ceea ce se întîmplă în mass-media, de bazaconiile şi imbecilităţile proferate de nu ştiu care animator de televiziune? Nici de data aceasta răspunsul nu e simplu. De fapt, ceea ce interesează aici, a spus Mircea Vasilescu, este modul în care aceşti animatori subdezvoltaţi intelectual fascinează mii şi mii de oameni. Altfel, lucrurile sînt clare: publicul lui Dan Diaconescu nu va fi niciodată şi publicul Dilemei. Fractura e, în acest punct, ireversibilă.
Întîlnirea de la Iaşi a adus în discuţie şi alte subiecte, iar intervenţiile lui Andrei Pleşu au fost, de fiecare dată, sclipitoare şi cu o irezistibilă doză de umor. Aş adăuga cîteva lucruri privind locul revistei în peisajul publicistic românesc. Înfiinţată acum 18 ani, Dilema – devenită apoi Dilema veche – ocupă un loc inconfundabil. Este, cu siguranţă, cea mai vie, cea mai inteligentă şi cea mai bine scrisă revistă culturală din România. A mers pe principiul rubricilor permanente şi pe acela al suplimentelor tematice. Şi-a dovedit, în repetate rînduri, independenţa faţă de putere, chiar cînd era finanţată de la buget, s-a dorit – şi a reuşit - să fie obiectivă, echidistantă în raport cu viaţa politică românească atît de agitată, atît de confuză din ultimele două decenii. A urmărit cu promptitudine şi acuitate fenomenul cultural. Iar luciditatea, clarviziunea, umorul, vin de la patronul spiritual al revistei, care nu este altul decît Ion Luca Caragiale.