Apropierea scrutinului din 28 noiembrie a început să se simtă o dată cu intrarea în ring a principalilor competitori politici. Am avut până acum lansări în stradă, cum a făcut PLDM, a cărui stilistică occidentală se detaşează vizibil de tabieturile altor formaţiuni pro-europene. Comuniştii s-au lansat la cinematograf, râvnind, pe semne, să împrumute spiritul victorios al filmelor despre „marele război pentru apărarea patriei… sovietice”. PD-ul şi-a etalat „muşchii” la Palatul Naţional, iar liberalii lui Mihai Ghimpu promit să intre în focul luptei electorale la cetatea din Soroca, unde, probabil, vor fi invocate virtuţile strămoşeşti şi ocupaţia rusească. Mai agresive şi mai insolite sunt partidele mici, făcute să întreţină orgoliul unor veleitari. Acestea îşi exhibă neapărat elanul justiţiar, blamează de-a valma clasa politică pentru corupţie şi populism, şi flutură slogane ce emană, adesea, un subtil umor involuntar, de genul: „Alege oameni normali!”. Rolul acestor partide minuscule este să aglomereze eşichierul politic, să semene confuzie, să rupă din voturile concurenţilor cu adevărat importanţi.
Ce ne interesează în acest moment este comportamentul partidelor din Alianţă. Chiar dacă au decis să meargă separat în alegeri, electoratul le percepe ca pe o „familie”: au stat împreună, au guvernat în comun, în pofida unor divergenţe, de aceea există pericolul că cine va tinde să obţină un scor mai bun aplicând lovituri sub centură colegilor de coaliţie va avea numai de pierdut, întrucât va trece în ochii alegătorilor drept un lider sau un partid lipsit de loialitate, care fuge de răspundere dând vina pe ceilalţi. „Solo”-urile egoiste vor contribui la sporirea absenteismului şi a dezgustului electoral.
Comuniştii, de partea cealaltă, nu au nici un motiv să fie clemenţi cu transfugii. Declaraţiile lui Marian Lupu despre disponibilitatea sa totală pentru dialog cu principalul adversar politic, PCRM – un partid nereformat, rămas feuda „liderului maxim” –, alimentează o anumită imagine nefavorabilă a preşedintelui PD, văzut de mulţi drept un politician prea versatil şi lipsit de convingeri. Dialogul este posibil şi necesar cu un interlocutor ce aderă în mare la valorile tale, care nutreşte o viziune similară asupra interesului naţional. Comuniştii sunt responsabili pentru dezastrul moştenit de noua putere, dar şi pentru criza politică şi constituţională actuală. Şi nu au schiţat nici un gest de regret.
O declaraţie comună a partidelor din Alianţă cu privire la angajamentul de a forma o coaliţie post-electorală pentru continuitatea parcursului european al Moldovei ar fi dat mai multă încredere electoratului, însă o asemenea înţelegere pare deja improbabilă din cauza Partidului Democrat. Acesta mizează mai ales pe alegătorii de stânga, numai că apelul său la o conciliere naţională, în afara unor principii şi proiecte clare, seamănă cu o balansare echivocă între Est şi Vest, adică exact „direcţia” falimentară din ultimii 19 ani, dar într-un context cu totul nou, în care deciziile politice chiar ar putea trasa un viitor mai bun pentru Moldova.
Oricum, marea problemă a partidelor din Alianţă este să recupereze comunicarea defectuoasă cu electoratul, explicând în doar câteva săptămâni politicile unui an de guvernare. Pe de altă parte, e timpul ca şi moldovenii să facă un efort de cunoaştere şi responsabilizare. Să asculte vorbele, dar să judece faptele. Dacă vrei transformări pozitive, întreabă-te cum se poate ajunge acolo, de ce ritmul schimbărilor nu a fost mai alert, de ce reformele s-au dovedit mai curând nişte jumătăţi de măsură. Şi mai ales întreabă-te dacă întoarcerea la modelele vechi realmente te-ar face mai fericit.
