19 octombrie 2000
Actualitatea. (Moderator: Radu Călin Cristea; comentariu: Octavian Paler).
Cele doua feţe ale politicianului român.
Exista diverse opinii în privinta sincerităţii. Cei mai multi dintre cei care s-au aplecat serios asupra acestei probleme au fost de părere că sinceritatea absolută nu este cu putinţă. Rousseau mărturisea în „Confesiuni” că era în stare să recunoască orice vină, dar nu se vedea capabil să fie la fel de franc în legatură cu situaţiile în care se simţise caraghios. Alţii au ţinut să observe că e în natura omului să vrea să pară mai bun decît este şi că, de aceea, sunt adevăruri mai puţin plăcute pe care le dezvaluie greu, sau deloc. La politicieni, lucrurile stau mai simplu, se pare. Sinceritatea nu este o virtute politică. Dimpotrivă. Dacă l-am crede pe Machiavelli, ar fi un defect.
În treacăt, fie zis, Machiavelii a fost probabil, prin elogiul pe care l-a adus cinismului şi ipocriziei ca arme politice, singurul politician, sincer... Sincer pînă la a supăra prin sinceritate.
M-am gîndit la asta, vazind cum sau înghesuit politicienii aflaţi în campanie electorală să fie văzuţi lîngă moaştele Sfintei Paraschiva, la Iasi. Se strînsese acolo vreun milion de romani. Un milion de romani înseamna 1 milion de voturi. Prilej excepţional pentru a-l transforma pe Dumnezeu în agent electoral. Credeam că figura diaconului Mudava care în campania electorală din ʼ96 ne anunţase fără să se jeneze de îndrăzneală că oricine îl va vota pe el, îl va vota pe Dumnezeu a fost o extravaganţă penibilă şi depăşită.
Credeam că după neinspirata poveste cu călugarul Vasile, lansata tot atunci de domnul Constantinescu va exista o minimă reţinere în amestecarea celor sfinte cu pulberea toxică a campaniei electorale. M-am înşelat însă!
Nu vreau să insinuez că unii din politicienii care s-au dus la Iasi şi s-au închinat cu evlavie spre moaştele sfintei Paraschiva n-ar da doi bani, de fapt, pe cele sfinte. Credinţa e o problema de conştiinţă. Fiecare şi-o rezolvă cum poate şi, pe căt posibil, în intimitate, fără public. De aceea, nu voi invoca argumentul că unii politicieni au mimat pietatea, fiind în realitate liber cugetători sau prea puţin credincioşi. Ceea ce m-a impresionat neplăcut a fost amestecarea celor veşnice cu nişte trecătoare şi prozaice interese foarte pămînteşti.
Înţeleg că scopul scuză mijloacele în politică şi că pentru politicieni, orice este îngaduit, dacă aduce voturi.
Dar după logica mea, şi aici se aplică avertismentul lui Horaţiu „es modus in rebus”- există o măsură în toate lucrurile. Altminteri, ne putem trezi, cum s-a mai întimplat la noi, mai acum cîtiva ani, că Dumnezeu va fi înregimentat într-un partid.
Cealaltă faţă a politicienilor, mai puţin cunoscută, pentru că a fost vizibilă îndeosebi în culise, e legată de alcătuirea listelor electorale. Acea faţă nu poate fi suspectată de ipocrizie. Dimpotriva: ea a atins cote neobişnuite de sinceritate. Nici o urma de evlavie, de reculegere, n-a ascuns adevărul că politicienii noştri nu toţi, fireşte, dar mulţi, n-au convingeri... ci interese. (...)
Dacă am putea avea o imagine exactă a celor petrecute în culise, în bătăliile crîncene şi caragialeşti totodată pentru prinderea unui loc eligibil, am dispune, probabil de posibilitatea de a vedea, dincolo de furia şi zgomotul campaniei electorale în ce măsură putem conta pe seriozitatea politicienilor nostri. Mai exact, în ce măsură ei au nişte credinţe pentru care vor să militeze în interesul ţării, sau, pur si simplu, îşi orientează scaunele în funcţie de cum bate vîntul, dorind, mai presus de orice, un loc în parlament. Din păcate, o asemenea imagine completă, nu există. Am vazut doar consecinţele luptelor din culise. Conflicte violente între filiale şi centru, dizidenţi de ultimă oră, emigrari în alte partide. În rest, în discursurile electorale se arborează acelasi aer cucernic, ca in fata moaştelor Sfintei Paraschiva.
