De mai bine de zece zile, de cînd tot bîntui prin Paris, nu am văzut cerșetor să nu aibă pe lîngă el un cîine, de regulă în lesă, dar și în coșuri de nuiele, nu atît de drag de animal – bănuiesc eu –, cît pentru a le înmuia inima trecătorilor. Plus que ça, animalele arată mult mai îngrijit în comparație cu cerșetorii, și nici nu par lihnite de foame – semn că parteneriatul homo sapiens -patruped funcționează cu oarece succes. Acum, nu se știe cît exact îi revine cîinelui și cît omului din mila transformată peste zi în cenți, cert este însă că și unii și alții sunt în cîștig – iar odată cu ei, și orășenii & turiștii. Nu tu haite înfometate repezindu-se la oameni pe străzi, nu tu cerșetori fluturîndu-ți sub nas lista cu medicamente pentru care nu le ajung bani…
Ce m-a dat însă peste cap e inventivitatea unui S.D.F. oploșit în imediata apropiere de biserica Madeleine – într-o lădiță așternută la fund avea două ditamai pisici tărcate, cu zgardă antipurici la gît (mă îndoiesc că omul n-avea purici, după cum arăta!...), care torceau liniștite. Alături, două farfurioare cu kitekat, una cu apă, și sigur nelipsitul păhărel pentru monede. O priveliște de-a dreptul idilică, ce l-ar fi înduioșat negreșet pe poetul sibian Mircea Ivănescu, inventatorul pisicîinelui, și ale cărui volume de poeme – mai ales primele – sunt tot atîtea crescătorii de pisici.
Morala? Dacă în Chișinău nu putem scăpa nici de maidanezi nici de cerșetori, ce-ar fi să-i punem fiecărui ins cu mîna întinsă un cîine vagabond în brațe – să aibă grijă unul de altul. Sau o pisică, să le fure ochii turiștilor…