7 octombrie 2000
Legea caselor naționalizate
Editorial.
de Radu Călin Cristea.
Un inalt diplomat străin, unul din cei mai avizaţi interpreţi ai nuanţatelor realităţi romanesti, afirma, cu cîteva săptămîni în urmă că foştii proprietari ai imobilelor naţionalizate de regimul comunist ar trebui să se roage ca Parlamentul să nu voteze modificările pe care vor sa le aducă acestui proiect deputaţii şi mai ales senatorii. Diplomatul argumenta convingător că în baza legii 112/95 coroborată cu alte pîrghii juridice de atac foştii proprietari au mai mari şanse să-şi recapete proprietăţile decît după ce noul proiect va începe să producă efecte prin validarea sa de către Parlament şi şeful statului. După cum se ştie, marţi, 3 octombrie după doar 4 ore de dezbateri şi acelea prelungite datorită unui singur articol senatorii au votat cu o largă majoritate proiectul amintit.
Desfăşurat pe fundalul evenimentelor în mişcare de la Belgrad şi al cotidienelor cancanuri politice, votul din Senat a trecut oarecum neobservat şi, dacă răsfoim presa romanească a ulltimelor zile, putem trage concluzia că nu s-a desluşit încă esenţa efectelor pe care le va avea acest proiect. Si anume că, deşi pare să întruchipeze în primele articole principiul „restitutio in integrum”, proiectul nu face, în esenţă decît să-l sfideze.
La votul final al proiectului, pe băncile Senatului se afla un singur ţărănist, seniorul Mihai Caraman. În tabăra PDSR în schimb o prezenţă remarcabilă care avea să şi determine configuraţia finală a votului. 83 pentru 13 împotrivă, 8 abţineri. Insistenţele preşedintelui de şedinţă, senatorul PDSR Tărăcilă, înfrigurat la gîndul că nu va strînge cvorumul n-a avut nici o influenţă asupra senatorilor ţărănişti. Preşedintele comisiei juridice, senatorul ţărănist Răzvan Dobrescu, unul din artizanii compromisului pentru adoptarea legii nu şi-a ascuns insatisfacţia, chiar stînjenirea faţă de tristul spectacol al fosteu maşini de vot a unei puteri care, în fapt, cel puţin în Senat nu mai există.
Care sunt noutăţile acestui proiect ? Deşi, cum spuneam, aparent, slujeşte principiul lui „restitutio in integrum”, restituirea se va face, de regulă în natură, se scrie la articolul 1, aliniatul 1, proiectul se serveşte, chipurile, în aplicarea acestui principiu de restrictii care, finalmente ajung să îl contrazică. Astfel, se face o primă discriminare între imobilele dobîndite cu titlu şi cele fără titlu. Acolo unde despăgubirea nu se poate face dintr-un motiv sau altul, în natură, măsurile reparatorii propuse de proiectul Senatului, sunt, pentru a spune lucrurilor pe nume, sub valoarea celor care figurează în proiectul votat de Camera Inferioară. Deputatii avansaseră, de bine-de rău, nişte cuantumuri şi proceduri tehnice destul de clare de decontarea despăgubirilor. Toate acestea au dispărut în varianta Senatului, urmînd ca printr-o altă lege adoptată, nu se ştie cînd, în viitor, sa fie precizate atît limitele cît şi mecanismul despăgubirilor. Peste tot în lege, acolo unde ar trebui să gasim cifre şi instituţii cu mandate clare, descoperim amînări, angajamente vagi şi o evidentă expunere la eventualele, probabilele, influenţe politice.
Bunăoară daca un proprietar, din unul din numeroasele motive prevazute de lege nu poate intra fizic in posesia fostei sale proprietăţi, va trebui să aştepte ca premierul, în principiu, un premier să se pronunţe asupra despăgubiriilor, validînd o decizie a unui organism interministerial care va specifica, acolo unde se poate restitui, etc, etc...
Revin iarăşi la avertismentul diplomatului străin şi la blamata lege 112. Acolo măcar se spunea, negru pe alb, care e plafonul despăgubirilor şi termenele pînă la care acestea trebuie acordate. Aici dispar si plafoanele şi termenele şi fireşte, certitudinea unei restituiri drepte a măcar echivalentului unor bunuri de care cineva a fost deposedat. Este uimitor cum, în special ţărăniştii şi liberalii au putut sa digere acele măsuri reparatorii prin „echivalent”, cum se spune, prevazute de articolul 1 aliniatul 2 al legii. Nu intru în detalii, apelînd iarăşi la un exemplu, sper, sugestiv : daca un proprietar nu-şi poate primi în natură imobilul naţionalizat, va fi despăgubit prin „bani, bunuri or servicii, acţiuni la societăţile comerciale sau titluri de valoare nominale, folosite exclusiv in procesul de privatizare”. Cu alte cuvinte ar putea primi bani, nu se ştie cîţi, bunuri sau servicii, fără nici un alt indiciu, sau vor fi constrînşi să joace la ruleta, uneori rusească a privatizărilor romanesti, exact după tipicul cuponiadei.
In fine, şocantul articol 16 al proiectului de lege e vorba de imobilele naţionalizate, considerate a fi „de utilitate publică”. Toate bune şi frumoase, numai ca „de utilitate publică” nu sunt doar şcolile, spitalele, sau muzeele, ci şi sediile unor partide, ale unor sindicate, or ale unor organizatii non guvernamentale. Aşadar, si partide-marionetă sau ONG-uri cu activităţi incerte, aflate adesea în diverse litigii, îşi vor putea păstra sediile, pentru că, nu-i aşa ?!- sunt de „utilitate publica”.
Acest proiect de lege poate fi, fireşte îmbunătăţit deşi partidele parlamentare s-au angajat deja în scris să meargă pe aceiaşi linie şi în comisia de mediere. Partidele de centru dreapta par să nu înţeleaga dimensiunea eşecului înregistrat. PDSR se va putea prevala de unele din prevederile legii, sperînd probabil, ca occidentalii nu vor avea prea mult timp şi vor citi doar primul articol al legii acela cu „restituirea de regulă în natură”, nu şi pe următoarele dominate de excepţii şi invitînd la interpretări. Diplomatul străin, de care vorbeam la începutul emisiunii avea dreptate: parcă tot mai bine fără proiectul senatorilor. De patru ani de zile muntele puterii s-a străduit să nască şi a născut pînă la urmă... un şoricel. Dacă proiectul votat marţi de senatori va deveni lege, principiul sacru al proprietăţii va cunoaşte în Romania alte încălcări grave.
Ceea ce e imposibil de neînţeles, pentru un spectator neutru al tranziţiei romaneşti este că, o asemenea lege, în mod evident stîmbă, a stărnit un consens politic. Si e vorba, fără doar şi poate, de cea mai importantă lege trecută prin parlament între scrutinurile din ’96 şi 2000.
