Trăim într-o ţară în care ţevile crapă frecvent. Şi nu pentru că sînt atacate mereu de geruri siberiene. Ci pentru că aşa sînt ţevile moldoveneşti – fragile, ruginite, vechi, nesigure. Ei bine, din cauza ţevilor proaste are de suferit asfaltul patriei. Vasăzică, crapă, undeva pe o stradă o ţeavă. Vin lucrătorii de la Apă-Canal sau Termocom care, pentru ca să ajungă la ea şi s-o cîrpească, trebuie să distrugă asfaltul de deasupra. Iar după ce ţeava e cîrpită, asfaltul nu mai e refăcut. Locul acela se transform într-un morman de ţărînă.
Aşa au fost sfîrtecate o sumedenie de trotuare ale capitalei. Asfaltul e ciuruit, pentru a se ajunge la ţevile crăpate, şi nimeni nu-l mai restabileşte. De ce oare? Păi, nu ar trebui acei lucrători să asfalteze din nou locul după cîrpirea ţevilor? Probabil că ar trebui. Şi mărturisesc că gropile apărute pe trotuare mă iritau o vreme. Mi-am dat seama însă, la un moment dat, că există aici o logică.
Păi, la ce bun să asfaltezi din nou porţiunea ciuruită de trotuar, dacă mîine sau poimîine aceeaşi ţeavă cîrpită ar putea iarăşi să crape? Pesemne, cei care cîrpesc ţevile îşi dau seama că ele nu vor rezista multă vreme. Şi atunci la ce bun să reasfaltezi acel loc, dacă mîine va trebui să-l ciuruieşti şi mai abitir?
De aceea, pînă nu vom avea ţevi normale, nici nu are rost probabil să reasfaltăm trotuarele sfîrtecate. Atîta doar că oraşul ar putea să rămînă într-o bună zi fără trotuare. Că ţevile astea nu mai încetează să crape. Şi nimeni nu ştie cine şi cînd la va înlocui cu altele, mai bune...
