„Partea stranie este, se confesează Adrian, protagonistul romanului Apropierea, de Marin Mălaicu-Hondrari, Cartea Românească, 2010, că dacă sunt în Spania gândesc româneşte şi mă exprim în spaniolă, iar dacă sunt în România gândesc în spaniolă şi vorbesc româneşte.” Doar că nevroza acestei cărţi scrise cu nerv vine nu atât de la „gânditul într-o limbă şi exprimatul în alta”, cât de la vieţile scindate ale personajelor: cea a lui Adrian pendulând între România şi Spania; cea a Mariei, trăind cu Javier şi iubindu-l pătimaş pe Adrian; cea a Vanessei, bisexuala iubită a lui Myriam Rosemberg care-i face vizite galante românului Adrian, în rulota lui; cea a lui Dan Parfenie, sfâşiat între poezie şi familie; cea a Danei, răspunzând chemării lui Nicu de a veni la Madrid, dar urmându-l la Berlin pe The Great.
Cum romanul se axează pe imposibila poveste de dragoste dintre un muncitor la negru român şi o cântăreaţă & sculptoriţă spaniolă, voi decupa – cu flacăra de sudură a stilului, la cea mai înaltă tensiune – câteva mici fragmente, adevărate statuete în bronz ale unei pasiuni ilicite: „Iubeam şi eram iubită, numai că nimeni nu-mi spusese că iubirea aceea putea fi de mâna a doua, de divizia a doua. (…) Dacă iubeam, ce nevoie mai aveam să mă îndrăgostesc? Nici una. (…) Iar ca tacâmul să fie complet, m-am îndrăgostit de un român. Un român!!! Cum să nu râzi?! Şi ca şi cum nu ar fi fost suficient, românul ăsta era poet, mai rău nu se poate, un rumano de mierda, un puto poeta” sau „Încercam să-mi ţin capul pe umeri, să-l separ de sutien şi de chiloţi, deşi era greu pentru că Adrian avea mâini abile. Mă tulbura mai mult decât îmi puteam permite. Eram cu Javier de 9 ani. Nu puteam arunca peste bord atâta trecut” sau „Între noi erau sute de kilometri de castitate!”
Dincolo de povestea de dragoste – nu una, ci trei în una! –, remarcabilă mi se pare această scriitură de plăcere, pe cât de austeră în mijloace de exprimare, mizând pe un discurs „alb”, pe atât de puternică în liniile ei de forţă. Fier forjat, nu alta!
Cum romanul se axează pe imposibila poveste de dragoste dintre un muncitor la negru român şi o cântăreaţă & sculptoriţă spaniolă, voi decupa – cu flacăra de sudură a stilului, la cea mai înaltă tensiune – câteva mici fragmente, adevărate statuete în bronz ale unei pasiuni ilicite: „Iubeam şi eram iubită, numai că nimeni nu-mi spusese că iubirea aceea putea fi de mâna a doua, de divizia a doua. (…) Dacă iubeam, ce nevoie mai aveam să mă îndrăgostesc? Nici una. (…) Iar ca tacâmul să fie complet, m-am îndrăgostit de un român. Un român!!! Cum să nu râzi?! Şi ca şi cum nu ar fi fost suficient, românul ăsta era poet, mai rău nu se poate, un rumano de mierda, un puto poeta” sau „Încercam să-mi ţin capul pe umeri, să-l separ de sutien şi de chiloţi, deşi era greu pentru că Adrian avea mâini abile. Mă tulbura mai mult decât îmi puteam permite. Eram cu Javier de 9 ani. Nu puteam arunca peste bord atâta trecut” sau „Între noi erau sute de kilometri de castitate!”
Dincolo de povestea de dragoste – nu una, ci trei în una! –, remarcabilă mi se pare această scriitură de plăcere, pe cât de austeră în mijloace de exprimare, mizând pe un discurs „alb”, pe atât de puternică în liniile ei de forţă. Fier forjat, nu alta!
