Ce sînt așa numitele dezvăluiri publicate, pe internet, de site-ul WikiLeaks? Un munte de documente militare secrete, în jur de 90000 de rapoarte operaționale, comunicații și evaluări de conflict ale armatei americane, pe frontul din Afghanistan. Conținutul acestei capturi, livrată de cineva din ineriorul sistemului militar, e profund dramatic și absolut normal. Pentru necunoscători, visători, pacifiști, și alte categorii de marginali, documentele sînt drmatice sau, mai degrabă, oribile. În marea lor majoritate, aceste rapoarte descriu în limbaj tehnic ciocniri armate, numără cadavre, identifică sau nu civili asasinați de tiruri armate, fac statistica amputărilor, relatează incidente confuze sau erori militare, anunță numărul copiilor prinși în foc încrucișat și informează asupra ultimelor inovații mortale în materie de dispozitive explozive camuflate. Cele 90000 de documente fac exact ce fac relatările militare sau reportericești de front, de cînd scrisul și lumea: măsoară, fără să poată cuprinde cu totul, ororile războiului. Totul abominabil și nimic nou în această așa zisă revelație care e o noutate șocantă doar pentru cei ce nu au cunoscut războiul sau nu vor să accepte realitatea violenței umane. Nimeni nu e dator să se resemneze în fața acestui spectacol atroce dar asta nu e totuna cu a spune că oricine e obligat să denunțe violența generată de războaie și, mai ales, să acuze o armată aflată într-un teatru de luptă.
WikiLeaks și fondatorul ei, un personaj bizar-radical pe nume Julian Assange, fac parte din categoria tot mai numeroasă a celor ce descoperă că războiul e violent și se revoltă. Din acest punct de vedere, care amestecă neplăcerea tipică a consumaorului răsfățat în fața unui produs deficitar și naivitatea virgină în fața lumii, mentalitatea de tip Assange e o dovadă de marginalitate. Ne aflăm în prezența aproape isterică și, ca întotdeuna, infantilă, a impuslului tipic liberal, o atitudine de neadaptare programatică la datele fixe ale naturii umane pe care democra-media globală a adoptat-o și o amplifică gigantic. Umanismul acestei categorii e jignit de simplul contact cu realitatea, înainte chiar de a fi încercat să înțeleagă resorturile naturii umane și presiunea istoriei. Propunerea unică și practica permanentă a acestei mentalități sînt contestația care reclamă nervos paradisul: războiae sanitare, fără violență, și, de ce nu?, lumi fără războaie. Ceea ce n-ar fi, desigur, deloc rău. Singrurul element pe care îl ignoră propunerea militantă a liberalismului, în această situtație, e non-liberalismul celorlalți și lipsa lor totală de probleme în fața violenței sau, altfel spus, ușurința de a ucide sau vătăma orice și pe oricine, în numele unei idei fixe: populație civilă în marile orașe occidenale, vecini nevinovați transformați în scut sau adăpost, copii lăsați în bătaia armelor și proprii copii trimiși la lucru cu bomba la brîu.
Ororile războiului sînt inevitabile dar nu nelimitate. Aici e diferența între o armată care are obiective raționale și legi clare și, pe de altă parte, o forță care foloseșe violența sistematică și nediferențiată, ba chiar contează pe ea, ca principiu de luptă. WikiLeaks și Julian Assange nu mai au nevoie de aceste distincții care despart forța de crimă. Liberalismul lor nu e un umanitarism generos ci o ideologie politică precisă, un anti-americanism agresiv, camuflat în cult al adevărului ”total” și propovăduit cu o putere nenmaiîntînită dar accesibilă în era net-ului. Assange se descrie, dealtfel, fără ezitare, ca adversar al ”puerii americane”, asta în timp ce continuă să pozeze, neutru, în paznic al valorilor civile. Interviul acordat revistei germane Der Spiegel (asociată oficial la proiectul dezvăluirilor WikiLeak) e o capodoperă de ipocrizie. Assange mărturisește că are o plăcere aparte ori de cîte ori îi poate lovi pe ”nenorociți” și adaugă că îi consideră pe cei ce conduc războaie ”cei mai periculoși” oameni cu putință. Evident, e vorba de americani.
Reveriile resentimentare ale lui Assange sînt expuse pe larg într-un profil recent - o bună piesă de jurnalism care ar putea rămîne un dosar psiho-mental particular și izolat. Însă furiile lui Assange înseamnă cu totul altceva. Efectul lor a încetat să fie o chestiune de opțiune privată și a devenit un fapt preluat și comentat la dimenisuni colosale de rețele media îmbibate de același anti-americanism militant. Noua realitate, așa cum e ea vizibilă, în epoca dezicerii publice a intelighenției media-liberale de valoile și instituțiile naționale, a devenit, pur și simplu, un handicap periculos, o situație de inferioritate auto/impusă, de care dușmanii mortali ai valorilor liberale profită sau sînt gata să profite masiv. Astfel, armata americană angajată în război cu un adversar care nu cunoște reguli, limite și onoare e lovită, în spatele frontului, de un aparat demoralizator/defăimător care lucrează fără repaos. Divulgările, denunțurile și criticile în trombă expun, în permanență, o armată care nu se mai poate baza pe siguranța minimă și obligatorie a informației. În același timp, adverarul e perfect camuflat și controlează campanii de dezinformre, folosindu-se abil de serviciile stupide, naive sau de-a dreptul ostile ale aceleiași prese occidentale. Bilanțul acetui dezechilibru asigurat de ”instituția democratică” a presei poate fi rezumat de o comparație elementară: mișcările, dotările și problemele armatei ameriane sînt comunicate, în detaliu, de oameni ca Assange, în vreme ce situația lui Bin Laden e un mister total. În plus, prin serviciile grațioase ale Președintelui Obama, inamicul a fost deja înștiințat asupa datei de retragere a trupelor americane. Războiul e comod pentru talibanii afgani. Muțumirile se cuvin trupei de asalt Assange.
Ar trebui, totuși, înțeles că prima și adevărata victimă a acestei forțe specializată în defetism și vulnerabilizare nu sînt, cum ar fi de crezut, militarii forței internaționale din Afghanistan. Adevărata victimă e complet neajutorată și își poate consuma în avans coșmarul. Comandanții Taliban salivează, de pe acum, în așteptarea carnagiului. Despre ce va veni, în postarea următoare.