Vladimir Vîsoțchi - trubadur rus cu un repertoriu pentru oameni oprimați

Vasile Botnaru: Cântecele lui Vîsoţchi au răzbătut pâcla „zastoiul”-ui brejnevist, ajungând în satul meu de baştină, Cinişeuţi, odată cu melodiile lui John Lennon. Numai că noi, imitatorii provinciali ai îndărătnicilor şlagăre, habar nu aveam cine era autorul. Şi nici nu pricepeam atunci mare lucru din alegoriile aparent simpliste. Mai târziu, pe când eram student la Universitatea Lomonosov din Moscova, am avut norocul să-l văd în scenă. Îmi amintesc şi de şocul, ce a zguduit căminele studenţeşti în seara zilei de 25 iulie, în urmă cu 30 de ani, când aflaserăm că a murit Vîsoţchi. Am văzut şi mulţimea, adunată în preajma teatrului Taganka, care a certificat popularitatea sa inestimabilă, care, iată, că nu s-a spulberat nici în trei decenii. De ce? – îi întreb pe scriitorul Vladimir Beşleagă şi pe colegul meu de breaslă, dar şi de generaţie, Alexandru Canţîr.

Vladimir Beşleagă: „În contextul unei societăţi şi a unei culturi, care era foarte supravegheată şi controlată, şi chiar cenzurată, fenomenul Vîsoţchi a fost ca o diversiune. O explozie a problematicii oamenilor oprimaţi, oropsiţi. Chiar numai vocea lui, dacă e să ne aducem aminte, era ieşită din comun prin timbrul ei, care venea nu să spună slavă cutăruia, nu trăiască...dar să aducă în atenţia publicului dureri ale celor mulţi. Repertoriul lui, aşa cum îl cunosc eu, ţinea mai mult de sursa oamenilor din lagăre, din detenţie, din acel cântec hârâit, aş zice eu, răguşit, chinuit. Era tocmai ceea ce răzbătea prin vocea lui.”

Vasile Botnaru: Două versuri vreau să citez. În celebrul cântec despre Moscova, într-un dialog cu o familie de evrei, Chisea Moiseevna. Ruşii mai au acum rebeli de talia lui Vîsoţchi?

Vladimir Beşleagă: „Eu nu cunosc şi nu prea urmăresc, dar cred că nu au pentru că s-a schimbat contextul social. El era produsul acelui context, al anilor 60, al anilor 70-80, când a murit el, dacă sunt 30 de ani.”

Vasile Botnaru: În 90.

Vladimir Beşleagă: „Atunci anii 60-70 era perioada, când s-a pornit o mişcare de rezistenţă, de emigraţie din Rusia, de proteste, de samizdat. În perioada ceea a distrugerii sistemului. Putrezea sistemul şi n-au putut nici oficialităţile, nici cenzura ca să-l poată opri, sau înnăbuşi, sau anihila.”

Alexandru Canţîr: „Eu nu cred că Rusia, care a fost pe vremea lui, a dispărut. Eu cred că Rusia s-a modificat un pic, sau s-a retras undeva, într-un loc mai ciudat. Ticăloşia, un regim neprietenos faţă de libertatea omului, fel de fel de moravuri grele, care au existat în Uniunea Sovietică şi Rusia Sovietică, au rămas şi acum. Eu cred că şi acum Vîsoţchi, fiind poetul pe care-l cunoaştem, şi acum Vîsoţchi ar fi fost un nonconformist şi un om care ar fi încercat prin cântec să reziste la ceea ce, pentru el şi pentru foarte multă lume, însemna un mediu ostil. Şi e lucrul cel mai grav atunci când patria devine un mediu ostil pentru un om foarte sensibil. Vladimir Vîsoţchi este un fel de simbol al unei Rusii adevărate. Ar fi o Rusie care se regăseşte la Tolstoi, la Dostoievschi, la tot ce este artă şi cultură rusă. Şi tocmai de asta, din acest motiv, Vîsoţchi este atât de apreciat. Să nu uităm însă, totodată, că Vîsoţchi a fost extrem de aproape de omul simplu. O poezie care va rezista cu siguranţă în timp, nişte cântece care, probabil, nu vor pieri niciodată cât se va vorbi ruseşte. Şi totodată a fost aproape de omul cel mai simplu posibil din societatea rusă. Şi a putut exprima ceea ce simte cu adevărat acest om, hărţuit de atâtea şi atâtea regimuri.”



Vladimir Beşleagă: „Înaintea lui au existat acel Leonid Utiosov, care avea o voce tot neobişnuită, un timbru neobişnuit. Un cântăreţ, care interpreta lucruri absolut neacademice. Sau Bulat Ocudjava, care cânta şi la ghitară şi voce. Iar Vîsoţchi, textele lui erau briliante, strălucitoare. Şi ca într-o artă sintetică, cum să zic eu, când se întâlneşte în aceeaşi persoană şi autorul, şi regizorul, şi interpretul, atunci creaţia lui este foarte organică, integră şi are un impact foarte profund asupra publicului.”

Vasile Botnaru: Vîsoţchi de multe ori era idolatrizat. Dar deschizându-se culisele, se descoperă tot mai mult, că nu era un om ideal. Îi plăceau şi lui, de exemplu, situaţiile elitiste. Se dădea în spectacol cu o maşină de lux, cu o soţie din Franţa, când a apucat să iasă în Occident era oarecum privilegiat.

Alexandru Canţîr: „Ei, în primul rând, cu nevestele nu te poţi da în spectacol. Nevestele sunt sau nu sunt. Mai degrabă e o poveste de dragoste. Aşa s-a făcut că nevasta lui era rusoaică-franţuzoaică, sau viceversa.”

Vasile Botnaru: Membră a Partidului Comunist.

Alexandru Canţîr: „Asta nu mai ţin minte. Contează că a fost marea dragoste a lui Vâsoţchi. Şi a fost o sursă, cum să zic, dacă vorbim pragmatic astăzi, destul de eficientă de inspiraţie. În al doilea rând, toate mofturile, sau poftele elitiste, cum spui, ale lui Vîsoţchi de atunci sunt floare la ureche, în comparaţie cu năravurile unor personalităţi sau nonpersonalităţi de acum. Erau nişte lucruri absolut înduioşătoare, ca să spunem aşa, chiar dacă atunci, pe fundalul vieţii din URSS, arătau ca exces extrem de grav. Sigur că Vîsoţchi avea şi slăbiciuni, şi maluri abrupte în modul în care a trăit. Dar era într-un fel şi firea lui. Un om cu un sentiment al libertăţii atât de puternic, într-o ţară în care până şi cântecul era trecut prin cenzură şi prin suspiciuni, nu putea să fie extrem de calm şi foarte corect din punct de vedere şi politic şi al vieţii obişnuite, de zi cu zi.”

Vasile Botnaru: Vladimir Vîsoţchi ar fi fost xenofob astăzi în raport cu tagicii, moldovenii, cum zic moscoviţii: „ponaehali tut”.

Alexandru Canţîr: „Nu cred. Sub nici o formă. Cine a citit, a ascultat, a simţit ce este Vîsoţchi, a simţit, de fapt, ce poate fi o Rusie extrem de generoasă, largă, care acceptă toate seminţiile şi nu are nici un fel de răutate, atât de cultivată uneori în anumite cercuri politice de la Moscova. Nu cred. Vîsoţchi a iubit oamenii. Deci, a iubit Rusia şi a iubit pe toţi cei care trăiesc împreună cu ruşii, în interiorul Rusiei, sau înafara acestei ţări.”