Când viaţa bate literatura, tot literatura are de câştigat – cu condiţia să-i dea vieţii o lecţie, pe ultima sută de metri: „adevărul e că, odată ce înveţi cum să mori, înveţi şi cum să trăieşti”. Şi astfel, din sperietoare pentru toată lumea, moartea devine „lucrul acela care poate face străini să plângă unii pentru alţii”.
Cam aşa stau lucrurile în romanul americanului Mitch Albom, Marţi cu Morrie, Humanitas, 2006, scriere cu caracter confesional, în care protagonistul – un jurnalist sportiv de succes – asistă la ultimul curs al profesorului său iubit, şi anume propria lui moarte: „De vreme ce toţi murim odată şi odată, experienţa lui s-ar putea dovedi de mare valoare, nu? El însuşi ar putea fi un subiect de cercetare. Un manual uman”.
Imobilizat în scaunul cu rotile, apoi la pat, bătrânul profesor „la şaptezeci şi opt de ani, dăruia ca un adult şi primea ca un copil”, şi asta deoarece „la începutul vieţii, când suntem copii, avem nevoie de alţii ca să supravieţuim, nu-i aşa? Iar la sfârşitul vieţii, (…) avem nevoie din nou de alţii ca să supravieţuim, nu-i aşa?” Din acest cerc, aparent închis, se desprinde iată o spirală dialectică, iar inelele acesteia sunt tot atâtea lecţii deschise despre: Frică, Bătrâneţe, Lăcomie, Căsătorie, Familie, Societate, Iertare, în sfârşit despre O viaţă care să aibă sens. Ori de câte ori Mitch vine în vizită la profesorul său muribund, căruia îi spune ca-n studenţie dom’ antrenor – întotdeauna marţea, fiindcă „noi suntem oameni de marţi” –, de fapt îşi face o temă pentru acasă, având şi inspiraţia să-l imprime pe Morrie, pentru mai târziu. Totul în ideea că „moartea pune capăt unei vieţi, nu şi unei relaţii”.
În sfârşit, mărturisesc că nu am citit demult o carte mai optimistă, chit că scrisă cu ultima suflare, pe care tot Morrie ar putea-o rezuma cel mai bine, citându-l pe Auden: „Iubiţi-vă unii pe alţii, sau veţi pieri”.
