Ascensiunea continuă a lui Gustav Mahler este unul din fenomenele culturale ale timpurilor moderne, afirmă criticul muzical londonez Norman Lebrecht într-un articol explicativ, în Daily Telegraph, pe marginea cărții sale cea mai recentă „De ce Mahler? Cum un singur om și zece simfonii au schimbat fața lumii”, lansată luna aceasta în Statele Unite.* Intrebarea este pertinentă și, astăzi, 7 iulie, cînd se împlinesc 150 de ani de la nașterea compozitorului într-un sat din sudul-estul Boemiei, la Kaliště, ea merită o reflecție.
De ce Mahler ? Norman Lebrecht spune, între altele, că pentru Mahler, „factorul personal a fost întotdeuna politic. Prima sa simfonie este un protest împotriva indiferenței lumii față de moartea copiilor. Cea de a doua proclamă că nici o biserică sau credință nu deține un monopol asupre vieții de apoi. Cea de a treia este o lamentație pentru peisajele paradisiace răvășite de progresul industrial, un strigăt în favoarea mediului ambiant. Cea de-a patra, în care primul violonist trebuie să-și pună jos vioara de concert și să cînte o vioară de lăutar, este un comentariu la excluderea socială. Cea de-a șasea simfonie este un avertisment teribil despre iminența unui război”.
Lebrecht nu este nici pe departe primul care a reflectat la simbolismul și atracția perenă a lumii ultimilor 50 de ani, față de muzica lui Mahler. Aflat, de exemplu, în 1937 la București, pentru a dirija o serie de concerte cu orchestra Filarmonicii române, dirijorul german Hermann Scherchen îi scria soției sale în mod repetat despre repetițiile cu Simfonia a 5-a, spunîndu-i între altele: „sînt profund emoționat de opera lui Mahler; ce spirit arzător, ce voință nemiloasă a inimii, cîtă concentrare de inteligență; și ce facultate creatoare ! ... Mahler? El a luat - urmîndu-l pe Dostoievski, tot ce a găsit în viață, ca motiv muzical la baza temelor, a dezvoltărilor sale. ... Opera acestui mare creator evreu trebuie cunoscută bine, fiindcă prin intermediul lui vei înțelege mai bine și mai complet sufletul și dezastrul european... ”
Puțini dintre criticii români înțelegeau în 1937 semnificația alegerii lui Scherchen, dar Mihail Sebastian, sub pseudonimul Flaminius, remarca în cronica sa la concert, în L'indépendance Roumaine, că era vorba de „o operă ilustră și nefericită, deoarece, de la venirea la putere a hitleriștilor, a devenit oarecum subversivă. Ea este interzisă în Germania, ceea ce nu o împiedică să rămână una din creațiile de muzică modernă cele mai puternice și mai nobile. ... totul este emoționant în această operă, a cărei măreție nu poate fi, în nici un caz, anulată printr-un decret-lege!”
Mărturiile despre forța, actualitatea și puterea de catharsis a muzicii mahleriene sînt nenumărate. Intr-o recent apărută biografie a pianistului Sviatoslav Richter, un prieten al acestuia, Grigori Fried este citat cu amintiri din anii 1938-41 despre un cerc de studii format de cîțiva tineri de la conservatorul moscovit cu intenția expresă de a asculta muzică necunoscută sau „interzisă”. Cei cinci membri ai cercului se întîlneau în fiecare joi, iar Richter le-a cîntat la pian integral, într-una din întîlniri, cea de-a treia simfonie de Mahler, imposibil de ascultat la acea vreme în Uniunea Sovietică.
Din aceeași ambianță, sînt binecunoscute mărturiile lui Șostakovici care spunea că muzica lui Mahler, pe care a citat-o adesea în simfoniile sale, l-a ajutat să supraviețuiască terorii pshihologice și fizice staliniste. Iar peste decenii, Mihail Gorbaciov scria în memoriile sale că aceeași muzică mahleriană l-a susținut moral în anul în care a fost înlăturat de la putere.
*Norman Lebrecht, Why Mahler? How One Man and Ten Symphonies Changed the World. Faber & Faber, 2010.
