Brazilia şi Argentina pot salva Cupa Mondială iar Germania, Spania, Olanda şi Portugalia pot face la fel de bine cîte ceva în aceaşi privinţă. De lucrat e destul. Probabil, prea mult. E greu de crezut că amintirea Cupei Mondiale va rămîne într-un fel trainic legată de fotbal. Dimpotrivă, tot ce va rămîne în urma Cupei Mondiale ar putea ţine de criza contemproană a fotbalului şi de rolul jucat de FIFA în acest impas prelungit.
Toată lumea a văzut golul lui Lampard şi offside-ul din care a marcat Tevez. Sute de milioane de oameni au avut, în mai puţin de 10 secunde, posibilitatea să consulte proba video. Pînă şi nefericiţii legaţi de slujbe cu orar fix şi obligaţii la mare depărtare de televizor, au putut vedea adevărul, în mai puţin de 1 minut, pe telefoanele mobile care permit accesul la clipuri video. Toată lumea s-a putut lămuri. Cu o excepţie: arbitrii însărcinaţi cu decizia finală. Pentru ei, judecă FIFA. Iar FIFA a decis, cu o judecată care merită să fie judecată, că fotbalul nu are nevoie de proba video.
Împotrivirea FIFA, repetată ceva mai moale de Sepp Blatter, la 24 de ore după meciul cu golul nevăzut al lui Lampard, e complet lipsită de logică dar nu şi de înţeles (dubios). Proba video lucrează fără să strice jocul în tenis şi rugby. Reluările care verifică golul sau offside-ul stabilesc, exact ca în tenis şi rugby, poziţia balonului sau a jucătorului faţă de o linie de demarcaţie. Atît şi nimic mai mult. Argumentul FIFA, după care proba video ar transforma meciurile în negocieri la ecran, sînt neserioase. În schimb, aroganţa pompoasă a funcţionarilor FIFA riscă să arunce fotbalul între temele favorite ale literaturii croite în maginea teoriei conspiraţiei. Paradoxul e grotesc.
Fotbalul e, simultan, locul de acumulare al unor investiţii comerciale exorbitante şi acel spaţiu înapoiat, complet depăşit de progresul tehnologic. Fotbalul cultivat în definiţie Blatter absoarbe venituri gigantice (aproape jumătate sînt absorbite de cheltuielile interne FIFA) dar face figură de mare inactualitate tehnologică. De aici, bănuiala că refuzul sistematic de a adopta tehnologii demult incorporate în alte jocuri vine dintr-un calcul care promovează marja de eroare umană pentru a garanta marja de manevră prin trafic de influenţă. Cu alte cuvinte, odată ce deciziile cruciale ale arbitrilor pot fi infirmate în mod obiectiv de proba video, capacitatea de a influenţa cursul unui meci cu ajutorul arbitrilor scade dramatic. FIFA lasă impresia că e legată în mod esenţial de păstrarea acestui teritoriu incert.
Cealaltă observaţie majoră provocată de cele două decizii aberante şi de interdicţia recursului video ţine de opinia, abil promovată de mulţi comentatori, după care raportul de forţe rămîne fundamental nu poate fi modificat de incidentele de arbitraj. Alftel spus: golul lui Lampard trebuia validat dar Germania ar fi zdrobit oricum Anglia. Nu e deloc aşa.
Fotbalul e o dramă imprevizibilă, lansată şi relansată de momente explozive care răstoarnă în modul cel mai şocant certitudini. Dacă golul lui Lampard era validat, Anglia egala, după un forcing soldat cu 2 goluri în 3 minute. În această situaţie, e greu de crezut că meciul ar fi continuat fără să-şi schimbe cursul. În mod cert, Germania ar fi suferit un şoc masiv iar Anglia ar fi intrat într-o „priză psihică” ultrafavorabilă. Germania putea recupera dar nu avea cum să mai umilească Anglia. La fel de verosimil, Anglia putea forţa o victorie la limită, în faţa unei Germanii silite să se „întindă” excesiv în atac.
Aceaşi observaţie e valabilă, în cazul meciului Mexic-Argentina. Mexicanii au început excelent şi au domnat 20 de minute, împingînd Argentina cu spatele la zid. Golul fraudulos al lui Tevez a provocat prăbuşirea instantanee a mexicanilor care au ieşit din joc şi au încetat să mai pună probleme serioase.
Ideea după care erorile izolate nu pot afecta trendul jocului e o eroare masivă de înţelegere. Jocul de fotbal e un continuum mental foarte delicat. Orice dereglare sau scurt circuit redefineşte direcţia jocului şi dictează fulgerător verdictul. Istoria nu e niciodată fidelă premizelor ci fuge spre concluzii neaşteptate, mînată de evenimente neaşteptae.
Toată lumea a văzut golul lui Lampard şi offside-ul din care a marcat Tevez. Sute de milioane de oameni au avut, în mai puţin de 10 secunde, posibilitatea să consulte proba video. Pînă şi nefericiţii legaţi de slujbe cu orar fix şi obligaţii la mare depărtare de televizor, au putut vedea adevărul, în mai puţin de 1 minut, pe telefoanele mobile care permit accesul la clipuri video. Toată lumea s-a putut lămuri. Cu o excepţie: arbitrii însărcinaţi cu decizia finală. Pentru ei, judecă FIFA. Iar FIFA a decis, cu o judecată care merită să fie judecată, că fotbalul nu are nevoie de proba video.
Împotrivirea FIFA, repetată ceva mai moale de Sepp Blatter, la 24 de ore după meciul cu golul nevăzut al lui Lampard, e complet lipsită de logică dar nu şi de înţeles (dubios). Proba video lucrează fără să strice jocul în tenis şi rugby. Reluările care verifică golul sau offside-ul stabilesc, exact ca în tenis şi rugby, poziţia balonului sau a jucătorului faţă de o linie de demarcaţie. Atît şi nimic mai mult. Argumentul FIFA, după care proba video ar transforma meciurile în negocieri la ecran, sînt neserioase. În schimb, aroganţa pompoasă a funcţionarilor FIFA riscă să arunce fotbalul între temele favorite ale literaturii croite în maginea teoriei conspiraţiei. Paradoxul e grotesc.
Fotbalul e, simultan, locul de acumulare al unor investiţii comerciale exorbitante şi acel spaţiu înapoiat, complet depăşit de progresul tehnologic. Fotbalul cultivat în definiţie Blatter absoarbe venituri gigantice (aproape jumătate sînt absorbite de cheltuielile interne FIFA) dar face figură de mare inactualitate tehnologică. De aici, bănuiala că refuzul sistematic de a adopta tehnologii demult incorporate în alte jocuri vine dintr-un calcul care promovează marja de eroare umană pentru a garanta marja de manevră prin trafic de influenţă. Cu alte cuvinte, odată ce deciziile cruciale ale arbitrilor pot fi infirmate în mod obiectiv de proba video, capacitatea de a influenţa cursul unui meci cu ajutorul arbitrilor scade dramatic. FIFA lasă impresia că e legată în mod esenţial de păstrarea acestui teritoriu incert.
Cealaltă observaţie majoră provocată de cele două decizii aberante şi de interdicţia recursului video ţine de opinia, abil promovată de mulţi comentatori, după care raportul de forţe rămîne fundamental nu poate fi modificat de incidentele de arbitraj. Alftel spus: golul lui Lampard trebuia validat dar Germania ar fi zdrobit oricum Anglia. Nu e deloc aşa.
Fotbalul e o dramă imprevizibilă, lansată şi relansată de momente explozive care răstoarnă în modul cel mai şocant certitudini. Dacă golul lui Lampard era validat, Anglia egala, după un forcing soldat cu 2 goluri în 3 minute. În această situaţie, e greu de crezut că meciul ar fi continuat fără să-şi schimbe cursul. În mod cert, Germania ar fi suferit un şoc masiv iar Anglia ar fi intrat într-o „priză psihică” ultrafavorabilă. Germania putea recupera dar nu avea cum să mai umilească Anglia. La fel de verosimil, Anglia putea forţa o victorie la limită, în faţa unei Germanii silite să se „întindă” excesiv în atac.
Aceaşi observaţie e valabilă, în cazul meciului Mexic-Argentina. Mexicanii au început excelent şi au domnat 20 de minute, împingînd Argentina cu spatele la zid. Golul fraudulos al lui Tevez a provocat prăbuşirea instantanee a mexicanilor care au ieşit din joc şi au încetat să mai pună probleme serioase.
Ideea după care erorile izolate nu pot afecta trendul jocului e o eroare masivă de înţelegere. Jocul de fotbal e un continuum mental foarte delicat. Orice dereglare sau scurt circuit redefineşte direcţia jocului şi dictează fulgerător verdictul. Istoria nu e niciodată fidelă premizelor ci fuge spre concluzii neaşteptate, mînată de evenimente neaşteptae.