A fost o festivitate specială, organizată în biserica Sf. Pavel din Frankfurt pe Main, dedicată unuia dintre cei mai importanţi critici germani contemporani. Este vorba despre Marcel Reich-Ranicki, care de curînd a împlinit vîrsta de 90 de ani, şi care a fost distins, în cadrul festivităţii amintite, cu Medalia Ludwig Börne (a societăţii omonime).
Carl Ludwig Börne s-a născut în 1786 în ghetto-ul din Frankfurt pe Main şi a murit în 1837 la Paris. În literatura germană el este considerat drept primul mare foiletonist care s-a impus mai ales prin cronici de teatru şi texte de critică literară. Börne a fost unul dintre cei mai activi ideologi ai mişcării „Germania jună” („Junges Deutschland”) care milita pentru democraţie şi care a pregătit terenul revoluţiei de la 1848. (Denumirea „Germania jună” l-a inspirat şi pe Titu Maiorescu, cel care împreună cu Iacob Negruzzi şi alţii a înfiinţat în 1863 la Iaşi, în Moldova, mişcarea „Junimea”.)
Marcel Reich-Ranicki este, de fapt, un critic literar care se înscrie în tradiţia deschisă de Börne. Pe lîngă anumite afinităţi literare, între Börne şi Reich-Ranicki mai există şi unele elemente biografice paralele. Amîndoi au rădăcini evreieşti, amîndoi au devenit ţinta unor atacuri etnicist-naţionaliste şi amîndoi au dat dovadă de un spirit critic ferm atunci cînd era vorba să-şi impună, pe cont propriu, părerile, deseori, incomode.
Într-o scriere autobiografică („Mein Leben”/„Viaţa mea”, 1999) Marcel Reich-Ranicki a relatat despre traseul parcurs de alungul anilor, despre perioada de şcoală la Berlin, despre expulzarea în Polonia, în 1938, viaţa în ghetto-ul din Varşovia, supravieţuirea Holocaustului, despre primii ani postbelici, petrecuţi în Polonia stalinistă, despre plecarea în Germania, în 1958, şi activitatea sa în calitate de critic literar la hebdomadarul „Die Zeit” şi la „Frankfurter Allgemeine Zeitung”.
Făcînd un bilanţ al activităţii sale, Marcel Reich-Ranicki a subliniat cu prilejul decernării Medialiei Börne: „În decursul vieţii mele am făcut ceea ce mi-a făcut plăcere. Asta sună poate că o uşoară obrăznicie.”
Ceea ce spunea el la Frankfurt semăna mai degrabă cu o provocare, ca de altfel şi propunerea pe care o lansase cu ani în urmă, prin care încerca să impună un soi de canon literar. Adică scriitori şi cărţi pe care el le consideră importante din punct de vedere estetic.
Pe lista aceasta se află, de pildă, Thomas Mann pe care-l admiră, dar lipsesc multe alte nume sonore ale literaturii germane pe care le consideră minore, adică demne de a fi ignorate şi uitate.
