Piatra cubică e o problemă în dezbatere în multe oraşe europene. De pildă, la Bucureşti, unde a început decopertarea zonei Aviatorilor. E vorba de bulevardul care străbate unul din cele mai frumoase cartiere ale Bucureştiului şi înseamnă pentru generaţia mai veche fieful de lux al nomenclaturii comuniste.
Între timp, zona a devenit fieful de lux al noii burghezii, în parte creată de stîlpii comunismului, în parte căţărată prin propriile puteri la dreptul de strica ce a mai rămas frumos în Bucureşti. Clădirile nouveau riche au infectat zona Aviatorilor, însă problema pietrei cubice e un pic altceva. Folosită în zonă încă din anii '20, piatra cubică e, după vechime, o piesă de patrimoniu. Practic, însă, aceaşi piatră cubică îngreuiază circulaţia, atacă pneurile şi generează un zgomot de care un oraş infernal ca Bucureştiul se poate lipsi.
Înlocuirea pietrei cu un covor de asfalt e soluţia cea mai bună, cu condiţia ca asfaltul să fie pus cu aceiaşi seriozitate cu care a fost aşternută acum 80 de ani piatra cubică. Ceea ce nu e de la sine înţeles.
Interesant, la Bruxelles, un oraş clasic de secol XIX, piatra cubică are povestea ei. Oraşul e complet acoperit în părţile pietonale de piatră cubică şi dă astfel de lucru unei genraţii de cizmari care trăieşte din reparaţia de tocuri rupte. Însă Bruxelles s-a despărţit raţional de piatra cubică pe traseele auto. Piatra a fost scoasă de pe toate şoselele şi înlocuită cu asfalt. Au rămas pietruite doar trotuarele care continuă se dea o poezie subtilă şi entorse regulate doamnelor care nu înţeleg că la Bruxelles nu se merge pe tocuri.
