Linkuri accesibilitate

Jurnal de corespondent: Eurovision - o mediocră manifestare kitsch


Primează cultul efemerului, al emoţiei de-o clipă, fără nici o relevanţă.


Când e vorba de Eurovision, oamenii uită şi de necazuri şi de tăierea pensiilor şi salariilor, constată profesorul de la Iaşi, Alexandru Calinescu în Jurnalul său corespondent
.

Mărturisesc că de multă vreme nu m-am mai uitat la concursul Eurovision. Îl urmăream înainte de 1989, fapt explicabil prin sărăcia programelor televiziunii române de atunci. Şi, parcă, şi muzica era mai bună. În ultimii ani n-am văzut concursul decît sporadic şi fragmentar. Dar n-am putut evita zarva mediatică de dinainte şi de după fiecare ediţie.

Anul acesta, lucrurile s-au repetat, trase la indigo: selecţie naţională care a desemnat reprezentanţii României, videoclipuri difuzate la infinit, interviuri, pronosticuri, calcule. Ipoteza unei performanţe memorabile a ţinut seama de misterioase previziuni geostrategice. Care ţară va vota cu România şi care nu? Vom fi iarăşi victima unor perverse jocuri de culise, a unui diaboloc complot? S-a văzut, pînă la urmă, că sora noastră, Moldova, ne-a dat o substanţială mînă de ajutor, acordîndu-se nota maximă. Binevoitoare s-au dovedit şi alte cîteva ţări de gintă latină. Alte state însă ne-au fost ostile, scăzînd arbitrar media pe care o meritam.

România s-a clasat pe un onorabil loc trei, Germania adjudecîndu-şi prima treaptă de pe podium. Dar abia se încheiase competiţia că au şi apărut primele zvonuri cum că melodia cîntată de nemţoaică ar fi fost, de fapt, un plagiat. Cazul e, la această oră, încă în discuţie.

In larga masă a telespectatorilor români competiţia a provocat pasiuni devoratoare, elanuri patriotice furibunde, mişcătoare gesturi de solidaritate. Oamenii au uitat de necazuri, de tăierea salariilor şi pensiilor, au trăit la cotă maximă lungile ore de transmisie televizată. A fost un fericit şi rar moment de consens naţional.
Mirarea mea e cu atît mai mare cu cît am dedus, din reportajele dedicate subiectului, că şi în alte ţări europene lucrurile s-au petrecut aidoma. Impresia mea e, dimpotrivă, că melodiile seamănă toate una cu alta, oricum sînt cîntate în engleză, limbă care a devenit un soi de esperanto.

Orgoliile patriotice funcţionează şi aiurea, la fel ca la campionatele europene ori mondiale de fotbal. Poate nu cu aceeaşi intensitate ca în România dar, oricum, suficient pentru ca evenimentul să fie consemnat în jurnalele de ştiri.

Trăim, vorba cuiva, într-o societate a spectacolului. Eurovision-ul a ajuns o mediocră manifestare kitsch, polarizînd vremelnic interesul şi căzînd apoi în uitare. Primează cultul efemerului, al emoţiei de-o clipă, fără nici o relevanţă. Iar anul viitor o luăm de la capăt: aceiaşi actori, aceleaşi măşti, aceeaşi tevatură inutilă.
XS
SM
MD
LG