Dmitri Medvedev a reuşit să treacă prin jumătate din mandatul său de preşedinte fără să viziteze Kievul. Asta a fost înainte ca Victor Ianucovici să devină în februarie preşedintele Ucrainei, în locul „oii negre” a Kremlinului, Victor Iuşcenco. De atunci, întâlnirile la nivel înalt au avut loc aproape săptămânal, culminînd cu vizita de stat a d-lui Medvedev la Kiev, săptămâna aceasta. Dl. Medvedev a început chiar să se fălească cu bunica lui în parte ucrainiană din Belgorod.
Dl. Ianucovici a semnat deja un număr mare de acorduri cu Rusia, cel mai notabil fiind acela de a accepta încă 25 de ani de flotă rusească a Mării Negre în Crimeea în schimbul unei reduceri de 30% a preţului gazului. Ucraina a acceptat de asemenea înţelegeri importante în industria nucleară şi în aviaţie, un plan de cooperare economică pe zece ani şi poziţii comune asupra Transnistrei şi securităţii în zona Mării Negre care au deranjat vecini ca Moldova şi Georgia.
Iar dl. Ianucovici şi-a oferit sprijinul pentru jucăria preferată a d-lui Medvedev, Iniţiativa de Securitate Europeană şi pentru obiectivul ei de a „elimina liniile de demarcaţie periculoase apărute în regiunea europeană în ultimul deceniu”.
Ajuns în paginile presei, un document de strategie al ministrului rus de externe Serghei Lavrov arată că scopul general al Rusiei este pur şi simplu „atragerea activă a Ucrainei în orbita cooperării economice cu Rusia”.
Noua politică externă ucrainiană este în mare parte un mister. Până şi cei mai experimentaţi observatori se întreabă de ce se cuibăreşte Ucraina aşa de aproape de Rusia şi de ce a cedat atât de mult, atât de rapid. Se oferă patru posibile explicaţii.
Una dintre ele este că Ucraina are încă necazuri economice şi reapropierea de Rusia are ca singur obiectiv gazul mai ieftin. Reducerea preţului a înlăturat nevoia unor „tăieri” aspre ale cheltuielilor, iar Kievul crede că un deficit bugetar mai mic de 6 la sută din produsul intern brut va readuce FMI la masa negocierilor. Standard & Poor’s a ridicat deja ratingul de credit al Ucrainei de la B- la B.
Pe termen scurt, acordul asupra gazelor este singurul lucru care face plăcere ambelor aripi concurente din Partidul Regiunilor al d-lui Ianucovici. Tabăra lui Dmitri Firtaş conduce mai multe uzine chimice; afacerea principală a lui Rinat Ahmetov este oţelul. Împreună, cei doi consumă aproape jumătate din importurile de gaze ale Ucrainei.
Pe de altă parte, FMI ştie prea bine că deciziile dificile şi reducerile fiscale au fost amânate, poate doar pentru câteva luni. Mai mult, Ucraina încă plăteşte 230 de dolari pentru mia de metri cubi de gaz – preţul a scăzut, desigur, dar numai până la nivele obişnuite în alte părţi ale Europei.
Aşadar, dacă necazurile economice sunt explicaţia, Rusia nu poate răscumpăra întreaga economie. Ucraina se va întoarce cât de curând la masa Occidentului. Mai ales Uniunea Europeană ar trebui să reitereze că ar putea reveni asupra unui plan pe care Ucraina l-a semnat în 2009, dar nu l-a aplicat, care promitea investiţii occidentale substanţiale dacă Ucraina îşi reformează sectorul gazelor naturale.
A doua posibilitate este că prioritatea d-lui Ianucovici este să-şi consolideze poziţia internă. Sarcină mai uşoară dacă se apropie tocmai de Rusia, căci Rusia nu va fi ţara care să-i critice recentele ştirbiri ale libertăţii presei sau independeţei justiţiei. Numai că pe termen lung un Ianucovici mai puternic ar putea fi un partener mai problematic – nu doar pentru Occident, ci şi pentru Rusia. Dacă aşa stau lucrurile, Occidentul n-ar trebui să dea impresia că este atât de sătul de anii de guvernare „portocalie” haotică încât va permite d-lui Ianucovici să submineze, în numele reîntronării „stabilităţii”, libertăţile cucerite de Revoluţia Portocalie în 2004.
A treia explicaţie posibilă este corupţia. Elitele locale învaţă repede. În cel mai important truc actual, distribuitorii interni de gaz din Ucraina cumpără „gaz pentru consum domestic”, cel ieftin, şi-l vând apoi consumatorilor industriali, care plătesc mai mult. Reducerea generală a preţului rusesc de livrare va reduce şi presiunile Uniunii Europene de introducere a preţului de piaţă pentru toţi, o măsură care ar acoperi asemenea „găuri”.
Numai că lumea este mai atentă la aceste probleme de când cu criza gazului din ianuarie 2009. Iar unii din oligarhii Ucrainei s-ar putea certa cu dl. Ianucovici foarte curând, dacă „lobby-ul gazului” câştigă prea multă putere în noul guvern. Oligarhii ucrainieni sunt interesaţi de asemenea de concesii din partea Rusiei, de pildă deschiderea accesului spre gazul din Asia Centrală.
A patra posibilitate este că Ucraina împărtăşeşte măcar în parte viziunea Rusiei asupra unei lumi în schimbare rapidă. Echipa d-lui Ianucovici ar mai putea crede că Statele Unite au alte preocupări, iar UE este în declin pe termen lung şi prea ocupată cu criza monedei euro pe termen scurt ca să acorde prea mare atenţie Europei de est. Ucraina crede, poate, şi că criza economică globală va înlocui „globalizarea” generală cu „regionalizarea” măruntă şi că dacă vrea să-şi consolideze regiunea „ei”, ar trebui să joace în echipă cu Rusia.
În acest caz, de data aceasta va fi mult mai greu să reîndreptăm spre vest pendulul ucrainian.
Andrew Wilson este senior policy fellow la Consiliul European pentru Relaţii Externe şi autorul cărţii „Ucrainienii: o naţiune neaşteptată”.
Traducere din limba engleză de Mircea Ţicudean.
