Aurel PANTEA, Ucenic la sacru, „Vatra“, nr. 10/1992.
„Limbaj de investitură, inflamat şi virulent, poezia lui Galaicu-Păun se naşte la intersecţia a două atitudini şi din interferenţa lor. Poemul lui, presat de urgenţe şi somat de imperative, e locul de întâlnire al politicului şi religiosului, ambele trăite cu febră şi într-un angajament direct, mai curând spasmatic decât contemplativ. Tânărul poet basarabean n-are nimic din lirica de smirnă şi tămâie practicată la noi şi el nu va cânta nici o clipă cu suficienţă popească. Poezia lui nu e una de amvon, de pure incantaţii bizantine şi beatitudini livreşti, ci o asumare tragică a credinţei. Ea nu celebrează un sentiment convenţional şi un decor şi nici nu profită de ritualitate şi simbolistică pentru a-şi asigura un registru de exerciţiu. Revelaţiile şi epifaniile sale cutremură de fiecare dată realul, manifestându-se ca frisoane existenţiale. Graţia acţionează la el convulsiv, mai degrabă cu atrocitate decât cu delicateţe. În sufletul ortodox al lui Galaicu-Păun zace un protestant şi chiar în expresionismul crucificării el exploatează mai curând o tradiţie catolică decât una bizantină“.
Al. CISTELECAN, Înălţări şi căderi, „Luceafărul“, nr. 44/1992.
*************
Înălţarea
grea ca mierea, din căuşul nimbului său răsturnat
carnea trupului adînc i se prelinge
strecurată îndelung prin plasa
sîngelui: i se prelinge pe
chip, turnată, pe bărbie, gît
umerii aduşi i se preling pe
braţe pînă-ajung la cel'lalt capăt
pumni şi pumnii i se vor prelinge-n
degete-lumînări. căci sfîntă ca
untdelemnul, din căuşul nimbului
carnea trupului i se prelinge
unsuros pe piept, pe abdomen
bifurcîndu-se, lăsînd în mîlul rodnic
nufărul viril să se deschidă, curge pe
coapse, pulpe, vine şi abrupt de
la genunchi în jos, doar ochiul treaz
de-abia reuşeşte-a ţine trupu-n
balansare, să nu-l scape nici pe-o
clipă din vedere, cum nu-l scapă din
veninoşii ghimpi – vie – cununa
de albine, cea roind în jurul
frunţii de copil din flori – polen
să culeagă? – fiecare dîndu-i
ac pentru-a-l nălţa în zborul ei
măcar pe o clipă şi murindă
alta vine să-i dea ac şi ora
îi dă ghimpe şi roind cununa
se-nnoieşte-n zbor şi trupul lui
pluricelular e ca un fagure:
nu-l mai ţine cruce, chingi, nu-l ţin
cuiele din palme, doar cununa
de albine, cea roindă, a cărei
miere grea şi ceară străvezie
carnea trupului prelins îi
e s t e