Unul din cele mai frapante fenomene din ultima vreme este proliferarea vulgarităţii. Ea se observă peste tot, pe stradă, în cărţi, în filme, la televiziune. Să admitem că, în unele cazuri, vulgaritatea are o motivaţie artistică, propunîndu-şi să reflecte ceea ce se petrece în viaţa de toate zilele. Dar, de regulă, limbajul crud, „porcos” cum se spune pe româneşte, nu e decît o formă de exprimare curentă, gratuită, semn al unei gîndiri rudimentare şi al unui comportament din care au dispărut decenţa şi mecanismul de auto-cenzură.
Mergi pe stradă şi auzi adolescenţi, băieţi şi fete, pronunţînd dezinvolt cuvinte pe care de regulă le rosteşti, dacă le rosteşti, doar în intimitate. Înclinaţia către teribilism, specifică vîrstei, nu este o scuză. Vulgaritatea, de altfel, nu are vîrstă şi nici limite sociale. E proprie oamenilor necultivaţi dar o regăsim în discursul parlamentarilor şi al persoanelor cu pretenţii, bine situate în ierarhia societăţii. În fine, vulgaritatea e omniprezentă într-o serie de emisiuni TV, talk-show-uri sau emisiuni umoristice.
În legătură cu acestea din urmă, e de observat faptul că lipsa de inspiraţie, carenţa de umor sînt înlocuite cu un exhibiţionism verbal de cea mai joasă speţă. Mă gîndesc, ca mulţi alţii, cu nostalgie la emisiunile umoristice de dinainte de 1989 cînd, în condiţii vitrege, mari actori – Toma Caragiu, Marin Moraru, Dem Rădulescu – reuşeau performanţa de a da viaţă şi nerv unor texte care treceau, în prealabil, prin furcile cenzurii. Dispariţia acesteia a produs un efect paradoxal: a indus ideea că poţi spune orice. Emisiunile nu mai au haz, au în schimb, din belşug, prost gust şi lăbărţare vulgară. E trist să constaţi acest fenomen în ţara care l-a dat pe Caragiale.
Vulgaritatea este, în definitiv, o ipostază a violenţei. Înjurătura, imprecaţia verbală au devenit monedă curentă. Nimeni nu doreşte să revenim la pudibonderia ridicolă şi de faţadă pe care o impunea cenzura regimului comunist. Dar putem deplînge lipsa civilităţii şi deteriorarea dezolantă a relaţiilor inter-umane. Adică, într-un cuvînt, absenţa normalităţii.
