Am admirat, aproape obsedat ani de zile de imagini, mărturiile fotografului american, originar din Rusia, Roman Vishniac, pe care le-am văzut prima dată într-o librărie prin 1985, o carte-album, intitulată „O lume dispărută” (A Vanished Word).
Roman Vishniac, un fotograf celebru născut în 1897, imortalizase în anii ce au precedat cel de-al doilea război mondial, viața evreilor din micile tîrguri ale Europei răsăritene, în cursul unor călătorii în Polonia, țările baltice, Ungaria, România și Cehoslovacia. Ceea ce apărea în albumul amintit, publicat în 1983, erau imagini triste și cumva nostalgice ale unor oameni și societăți umane șterse de pe fața lumii de Holocaust. Leon Wieseltier, redactorul literar al publicației americane The New Republic, îl denumise atunci pe Vishniac „fotograful mortuar oficial al evreimii est-europene”.
Vishniac a murit în 1990 iar arhiva sa, cu mii de negative, a fost acum achiziționată de Centrul Internațional al Fotografiei, al cărui curator, Maya Benton, a avut surpriza să descopere o față cu totul necunoscută a istoriei. Ceea ce a publicat Vishniac în albumele sale pare să fie, în fapt, o imagine trunchiată a realității documentată în anii 30, nu întîmplător, ci la comanda expresă a organizației Joint Distribution Commitee.
Cum relatează Maya Benton într-un amplu interviu publicat zilele trecute de New York Times, din cele 16 mii de clișee pe care Vishniac spunea că le-a făcut, fotograful nu a publicat decît o parte infimă și acelea adesea prelucrate, cu portrete decupate din contextul fotografiei sau chiar alăturînd personaje care, probabil, nu s-au cunoscut niciodată. Cercetări în arhivele de la New York pun în evidență că Vishniac fusese angajat să documenteze nu viața în general a comunităților de evrei din estul Europei, ci pe a celor mai privați de mijloace, în vederea unui proiect de strîngere de fonduri de ajutorare.
Masa clișeelor rămase nepublicate, observă astăzi cercetătoarea americană, oferă o imagine caleidoscopică a lumii evreiești interbelice, în toată complexitatea ei, cu amestecul ei de fericire și nefericire, de modernitate și tradiționalism, cu împletirea de abundență și sărăcie, proprie oricărei societăți. O imagine greu de redat imediat după război, în atmosfera de reculegere de după Holocaust, dar care, cu trecerea timpului, ar fi meritat să fie restituită pentru o recompunere a unui tablou istoric echilibrat. Vishniac a preferat însă altfel...
Mutatis mutandis, o impresie asemănătoare o dă imaginea unui peisaj românesc afișată de presă în ultimii ani. Ca prin farmec, cu ajutorul unui soi de buldozer justițiar, grăbit să demoleze și să niveleze ca moloz diverse valori culturale, din fotografiile epocii ceaușiste au dispărut ofițerii de securitate care i-au hărțuit pe un Ion Negoițescu, Adrian Marino, Ion Vianu ș.a.m.d., sau cei care au redactat rapoarte cu ficțiuni și planuri de acțiune wishful thinking, așa cum demonstrează un Mircea Iorgulescu. Atenția și oprobiul s-au axat pe chipurile unor intelectuali, vînați, nu odată, pe bază de resentimente și idiosincrazii. M-am gîndit la toate acestea citind cartea de memorii a psihiatrului Ion Vianu, „Exercițiu de sinceritate”, apărută la Editura Polirom.
Ion Vianu redresează cumva o balanță și reîntregește imaginea devenită neclară a unei epoci revolute atunci cînd scrie undeva: „Mă bucuram de viață, cum n-o făcusem niciodată, deși eram conștient că trăiam într-o societate absurdă și bolnavă”. Notabilă este și observația sa, referindu-se la judecăți emise de la Paris pe seama criticului Ion Negoițescu și a compromisului făcut sub o presiune de nesuportat: „Eroismul e o stare de grație, o vocație; nu se comandă...”.
Un gînd că istoria recentă, în România ca și în Moldova, trebuie repusă în context, iar fotografia timpului privită integral, nu în decupaje și prim planuri adesea înșelătoare.
