Până şi cele mai „la zi” manuale sunt într-o întârziere cronică faţă de procesul literar propriu-zis, ceea ce explică oarecum inapetenţa generaţiei tinere pentru carte, în primul rând naţională. (De bună seamă, oricât de valoroase ar fi Frunze de dor, să zicem, e greu să-ţi imaginezi cum cineva face o pasiune pentru lectură odată parcurse paginile druţiene.)
Cu atât mai surprinzătoare, invitaţia venită din partea liceului „Ion Creangă” – şi iata-mă-s prins, marţi, 23 martie, într-un dialog (mai degrabă monolog) cu elevii dintr-a 10-a – a 12-a, pe care încerc să-i antrenez în jocul de-a literatura. Îmi vine uşor, drumul netezindu-mi-l echipa de la Clipa ce-şi lansează astfel ultimul număr de revistă (doi dintre autori sunt în clasă, în prima şi a treia bancă, alţi doi – Iulia Iordăchescu, directorul publicaţiei, şi Aurelia Borzin, redactorul-şef – alături de mine, în faţă).
Surprind, pe câteva chipuri, un interes nedisimulat pentru ce se spune, totuşi clasa rămâne în expectativă – şi atunci propun să „spargem” cadrul instituţional: nu mai suntem la lecţie, ci într-un text, pe post de personaje (scriitorul, elevii). (Între paranteze fie spus, am observat că până şi timizii iremediabili se exprimă mult mai lesne îmbrăcând o identitate de împrumut…) Jocul nu prinde, iar unul dintre motive ar fi insuficienţa cartiaca (de la carte; din toată clasa, o singură elevă l-a citit pe Albert Camus, şi tot doar ea pe Kafka) a copiilor, nu atât fii ai „civilizaţiei Gutenberg”, cât pionieri ai unei noi epoci, pentru care lumea-i un facebook.
Abia când sunt rugaţi de profesoara Lucia Coman să citească din creaţia proprie, elevii se manifestă, pe post de solişti, fără a se asculta reciproc. Într-un fel e de înţeles, sunt la vârsta când fiecare vrea să-şi trâmbiţeze existenţa, şi abia apoi să ia în seamă prezenţa aproapelui. Or, pentru mine rămâne un perpetuu motiv de mirare: toţi acei tineri care compun (versuri, proză etc.), fără a se citi unii pe alţii, de fapt pe aprecierea cui contează?! Ştiu din proprie experienţă: cele mai crâncene lupte se dau nu între generaţii, ci în sânul aceleiaşi generaţii. Punct şi de la capăt.
Iar capătul e aproape, chit că întâlnirea a ţinut peste două ore. În ultimă instanţă, scriitorul caută în şcoală cititori, mai exact cititorii de mâine, fără de care literatura naţională s-ar reduce la „scriitorii manualelor şcolare”. Adio, şcoală!