Ce greutate are istoria? Un eurodeputat german a reuşit, la capătul unei lungi şi informate intervenţii să atragă atenţia asupra acestei întrebări.
Rolul masei istorice, ponderea trecutului concretizat în limite mentale şi instituţionale e, şi în Parlamentul European, un factor necunoscut sau ignorat cu mare uşurinţă. Cel mai adesea acest anistorism trece drept dovadă de optimism: politicienii europeni cred că îşi etalează în acest fel libertatea de cugetare sau, după un termen mai nou, se înscriu în cortegiul triumfal al „progresivismului”, debarasat de jugul istoriei.
Deputatul german care a reamintit asistenţei că istoria are o greutate colosală a vorbit despre Croaţia, mai exact despre riscurile pe care le presupune întîrzierea procesului de admitere al Croaţiei în UE, sub pretextul unei alinieri cu candidatura Islandei. Argumentul pare ridicol dar, în logica instituţiilor europene, admiterile sînt de regulă procese care se concretizează în valuri, adică în grupuri de ţări şi nu individual, stat cu stat.
Croaţia e prinsă între două variante de joc: fie o admitere care trebuie să aştepte aprobarea dosarului islandez, fie o admitere care trebuie să aştepte, şi mai mult, aprobarea dosarului statelor din Balcanii de Vest. În oricare din cele două variante Croaţia are de aşteptat, deşi nivelul de pregătire şi standardele interne ale statului croat sînt optime sau aproape optime pentru admitere.
Situaţia sesizată de deputatul german - un avocat tipic al cauzei croate susţinută de Germania încă de la proclamarea independenţei Croaţiei - e posibila frustrare naţională, a unui candidat la admitere care e, pe nedrept, silit să îşi amîne pledoaria şi împiedicat să obţină, pe merit şi la timp, promovarea. Croaţia ar putea reacţiona deplasîndu-se politic spre un naţionalism resentimentar care ar dezechilibra inutil tot sistemul de relaţii balcanic.
Argumentele deputatului german au urmat o linie strict istorică şi au adus în discuţie o realitate aproape necunoscută în rîndurile parlamentarilor europeni: incompatibilitatea balcanică a Croaţiei. Statul croat e parte a spaţiului occidental, nu a sub-spaţiului balcanic - a explicat deputatul german care a vorbit pe larg despre relaţiile directe de suborodnare şi aparteneneţă ale Croaţeiei la sfera istorică occidentală. Alături de Slovenia, Croaţia a gravitat în zona de infuenţă şi control a Austriei şi, mai înainte, în orbita primelor regate maghiare.
Această relaţie a fixat Croaţia pe partea occidentală a istoriei europene şi nu în perimetrul balcanic, aşa cum ar putea conchide o analiză ghidată numai de geografie. Realitatea istorică unică e că statul croat e parte a blocului occidental şi anume acea parte care marchează linia de contact şi „frontieră” cu blocul răsăritean.
Plasată mereu între statele balcanice şi socotită o componenetă a aliajului iugoslav sau post-iugoslav, Croaţia a suferit constant un complex de falsă atribuire pe care l-a transformat în naţionalism dar şi în calitate competitivă. O nouă eorare de atribuire, care ar refuza, printr-o admitere europeană tîrzie, recunoaşterea calităţii occidentale a Croaţiei, va provoca, foarte posibil, o reacţie de iritare masivă. Deşi nu mai are ce demonstra, Croaţia va afla că trebuie să reia demonstraţia, în aşteptarea progreselor cu care sînt datoare alte state candidat.
Demonstraţia deputatului german e mai mult decît interesantă pentru state aflate, ca şi Croaţia, într-o situaţie echivocă, la limita între două experienţe istorice divergente. Moldova e un exemplu relevant. Pledoaria deputatului german care cerea, de fapt, recuperarea occidentală a Croaţiei din prizonieratul geo-istoric răsăritean, e o foarte bună bază de plecare în discuţia despre raporturile Republicii Moldova cu spaţiul european.
Experienţa istorică nu e atît diferită pe cît pare. Într-un fel foarte asemănător Croaţiei, Moldova a fost încorporată într-un spaţiu istoric cu care avea în primul rînd relaţii de vecinătate. Adevărat, după acest transfer, Moldova a fost supusă unei experienţe traumatice de desnaţionalizare. Proiectul urmărea tocmai secţionarea coridorului european al Moldovei şi absorbţia totală în himera identitară sovietică.
Într-adevăr, rădăcina istorică europeană a Moldovei e mai greu vizibilă din pricina ecranului istoric sovietic şi asta cu atît mai mult cu cît factorul sovietic şi post-soveitic nu şi-a încetat influenţa. Dar problema de bază a Moldovei e, în acest moment istoric, aceaşi cu dilema croată. E vorba de state prinse între două spaţii şi experienţe istorice divergente. Din punct de vedere european, chestiunea de rezolvat e recuperarea acestor state din prizonieratul estic şi recuplarea legitimă cu tradiţia europeană.
Întrebarea despre greutatea istoriei are rostul ei. Fără ea, discuţia în jurul Moldovei riscă să fie împinsă într-o direcţie greşită. Reparaţia e mai lungă şi mai minuţioasă, molozul sovieto-răsăritean s-a aşezat într-un strat mult mai gros şi mai rigid decît în cazul Croaţeiei dar problema e aceaşi: recuperarea unor state de cultură europeană şi revenirea la logica istorică naturală.
Rolul masei istorice, ponderea trecutului concretizat în limite mentale şi instituţionale e, şi în Parlamentul European, un factor necunoscut sau ignorat cu mare uşurinţă. Cel mai adesea acest anistorism trece drept dovadă de optimism: politicienii europeni cred că îşi etalează în acest fel libertatea de cugetare sau, după un termen mai nou, se înscriu în cortegiul triumfal al „progresivismului”, debarasat de jugul istoriei.
Deputatul german care a reamintit asistenţei că istoria are o greutate colosală a vorbit despre Croaţia, mai exact despre riscurile pe care le presupune întîrzierea procesului de admitere al Croaţiei în UE, sub pretextul unei alinieri cu candidatura Islandei. Argumentul pare ridicol dar, în logica instituţiilor europene, admiterile sînt de regulă procese care se concretizează în valuri, adică în grupuri de ţări şi nu individual, stat cu stat.
Croaţia e prinsă între două variante de joc: fie o admitere care trebuie să aştepte aprobarea dosarului islandez, fie o admitere care trebuie să aştepte, şi mai mult, aprobarea dosarului statelor din Balcanii de Vest. În oricare din cele două variante Croaţia are de aşteptat, deşi nivelul de pregătire şi standardele interne ale statului croat sînt optime sau aproape optime pentru admitere.
Situaţia sesizată de deputatul german - un avocat tipic al cauzei croate susţinută de Germania încă de la proclamarea independenţei Croaţiei - e posibila frustrare naţională, a unui candidat la admitere care e, pe nedrept, silit să îşi amîne pledoaria şi împiedicat să obţină, pe merit şi la timp, promovarea. Croaţia ar putea reacţiona deplasîndu-se politic spre un naţionalism resentimentar care ar dezechilibra inutil tot sistemul de relaţii balcanic.
Argumentele deputatului german au urmat o linie strict istorică şi au adus în discuţie o realitate aproape necunoscută în rîndurile parlamentarilor europeni: incompatibilitatea balcanică a Croaţiei. Statul croat e parte a spaţiului occidental, nu a sub-spaţiului balcanic - a explicat deputatul german care a vorbit pe larg despre relaţiile directe de suborodnare şi aparteneneţă ale Croaţeiei la sfera istorică occidentală. Alături de Slovenia, Croaţia a gravitat în zona de infuenţă şi control a Austriei şi, mai înainte, în orbita primelor regate maghiare.
Această relaţie a fixat Croaţia pe partea occidentală a istoriei europene şi nu în perimetrul balcanic, aşa cum ar putea conchide o analiză ghidată numai de geografie. Realitatea istorică unică e că statul croat e parte a blocului occidental şi anume acea parte care marchează linia de contact şi „frontieră” cu blocul răsăritean.
Plasată mereu între statele balcanice şi socotită o componenetă a aliajului iugoslav sau post-iugoslav, Croaţia a suferit constant un complex de falsă atribuire pe care l-a transformat în naţionalism dar şi în calitate competitivă. O nouă eorare de atribuire, care ar refuza, printr-o admitere europeană tîrzie, recunoaşterea calităţii occidentale a Croaţiei, va provoca, foarte posibil, o reacţie de iritare masivă. Deşi nu mai are ce demonstra, Croaţia va afla că trebuie să reia demonstraţia, în aşteptarea progreselor cu care sînt datoare alte state candidat.
Demonstraţia deputatului german e mai mult decît interesantă pentru state aflate, ca şi Croaţia, într-o situaţie echivocă, la limita între două experienţe istorice divergente. Moldova e un exemplu relevant. Pledoaria deputatului german care cerea, de fapt, recuperarea occidentală a Croaţiei din prizonieratul geo-istoric răsăritean, e o foarte bună bază de plecare în discuţia despre raporturile Republicii Moldova cu spaţiul european.
Experienţa istorică nu e atît diferită pe cît pare. Într-un fel foarte asemănător Croaţiei, Moldova a fost încorporată într-un spaţiu istoric cu care avea în primul rînd relaţii de vecinătate. Adevărat, după acest transfer, Moldova a fost supusă unei experienţe traumatice de desnaţionalizare. Proiectul urmărea tocmai secţionarea coridorului european al Moldovei şi absorbţia totală în himera identitară sovietică.
Într-adevăr, rădăcina istorică europeană a Moldovei e mai greu vizibilă din pricina ecranului istoric sovietic şi asta cu atît mai mult cu cît factorul sovietic şi post-soveitic nu şi-a încetat influenţa. Dar problema de bază a Moldovei e, în acest moment istoric, aceaşi cu dilema croată. E vorba de state prinse între două spaţii şi experienţe istorice divergente. Din punct de vedere european, chestiunea de rezolvat e recuperarea acestor state din prizonieratul estic şi recuplarea legitimă cu tradiţia europeană.
Întrebarea despre greutatea istoriei are rostul ei. Fără ea, discuţia în jurul Moldovei riscă să fie împinsă într-o direcţie greşită. Reparaţia e mai lungă şi mai minuţioasă, molozul sovieto-răsăritean s-a aşezat într-un strat mult mai gros şi mai rigid decît în cazul Croaţeiei dar problema e aceaşi: recuperarea unor state de cultură europeană şi revenirea la logica istorică naturală.