Timp de o săptămînă știrea culturală cea mai vehiculată pe site-urile de informații și care a stîrnit cele mai multe ecouri a fost cea divulgată de cotidianul britanic Financial Times despre intenția cunoscutei companii de discuri EMI de a lichida celebrele studiouri londoneze Abbey Road.
Spre deosebire de ceea ce se petrece la București, de exemplu, unde clădirile istorice se prăbușesc secerate peste noapte de buldozerele unui capitalism primitiv ce nu ține cont de nici o legislație de protecție a monumentelor și unde, cu excepția unei mîini de oameni, disparițiile nu impresionează pe nimeni, la Londra lucrurile sînt privite diferit.
Zvonul că studiourile ar putea fi dărîmate și pe locul lor construită o zonă rezidențială a pus în mișcare rapid instituția națională ce se ocupă cu protecția patrimoniului, English Heritage, iar la scurtă vreme ministrul culturii, Margaret Hodge a anunțat într-o declarație de presă că studiourile au fost puse pe o listă de gradul II a clădirilor protejate, dat fiind „meritul istoric covîrșitor al studiourilor” și „imensa lor importanță pe plan cultural”. Statutul acordat clădirii permite modificări în interiorul ei dar obligă la păstrarea aspectului exterior și menținerea sitului în sine.
Clădirea londoneză datează din secolul al XIX-lea și a fost achiziționată de compania EMI în 1929, pentru a fi transformată în primul studio profesionist de înregistrare din lume. In decurs de de 50 de ani, Abbey Road a devenit o instituție celebră și mitică în lumea culturală mondială. Studiourile au fost inaugurate în noiembrie 1931, în cadrul unei ceremonii la care compozitorul Sir Edward Elgar și-a dirijat celebrul marș „Pomp and Circumstance”. Tot o compoziție de Elgar, suita simfonică Falstaff, a inaugurat activitatea propriuzisă de la Abbey Road, unde în anii următori aveau să înregistreze artiști de mare notorietate din toate sferele muzicale, de la Yehudi Menuhin și George Enescu, la Paul Robeson, Fatts Waller și Fred Astaire.
In timpul celui de-al doilea război mondial, studiourile au rămas deschise, fiind folosite pentru înregistrarea unor emisiuni de propagandă și transmisiuni BBC. In 1944, Glenn Miller a făcut acolo ultima sa înregistrare iar, imediat după încheierea războiului tenorul italian Beniamino Gigli a revenit pentru a imortaliza la Abbey Road cele mai multe din recitalurile sale.
Devenite studiouri de referență pentru calitatea lor și o garanție a unor înregistrări de clasă, Abbey Road au cunoscut un alt moment de glorie în anii 60, odată cu lansarea celebrului grup Beatles, cu single-ul „Love Me Do”. Tot acolo, Beatles-ii au înregistrat primul lor album stereo, intitulat chiar Abbey Road, iar traficul a fost oprit pe stradă, pentru o fotografie a grupului, devenită celebră, pe trecerea de pietoni.
Din anii 70, o vreme studioul a devenit locul preferat al industriei cinematografice pentru înregistrarea benzilor sonore, iar la mijlocul anilor 90, EMI Music și Apple Computer au creat o modernă unitate multimedia. Dar, odată cu căderea Cortinei de Fier și cu politica de reducere a costurilor, o mare parte a înregistrărilor a intrat și ea în așa-numitul proces al delocalizărilor, fiind preferate orchestre și studiouri ieftine, la Praga sau Budapesta.
Grupul Terra Firma Capital Partners Ltd., care a cumpărat EMI în 2007, a fost cel care a decis recent să acopere pierderile suferite de compania muzicală – estimate la peste 1,5 miliarde de lire sterline – lichidînd studiourile, pentru a care a primit o ofertă în valoare de peste 30 de milioane de lire.
Știrea a stîrnit emoții și un șir întreg de propuneri alternative, compozitorul Andrew Lloyd-Webber declarîndu-se interesat să salveze studiourile cumpărîndu-le, iar Paul McCartney sugerînd ca The National Trust, instituția de caritate care veghează asupra monumentelor istorice în Marea Britanie, să preia localurile în vederea creării unui muzeu.
Important este că, supusă acestor presiuni, compania EMI a anunțat la 21 februarie că studiourile nu mai sînt de vînzare și că are un proiect de revitalizare a lor, pentru care are nevoie de „o injecție substanțială de capital nou”. Un monument, nu arhitectonic, ci o emblemă spirituală, a fost astfel salvat. Dar, istoria s-a petrecut în Occident, nu în țările române...
