În zilele de 11 şi 12 februarie, în Chişinău, vorba clasicului Ion Creangă, „s-a făcut o mîzgă şi un gheţuş, de nu te mai poţi de feli ţinea pe picioare”. Ani de zile am tot reuşit să fentez gheţuşul devenit aici, pe timp de iarnă, o fatalitate. Nu poţi evita însă fatalitatea o veşnicie.
Aşadar, am alunecat dramatic-caraghios pe poleiul de pe strada Decebal şi am fost proiectat, într-o fracţiune de secundă, într-un stîlp viguros-inoportun. În consecinţă, am ajuns, cu „o plagă în regiunea parietală a capului”, la Spitalul de Urgenţă. Şi, cu toate că înţelegeam că serviciile publice municipale nu pot face faţă unei asemenea calamităţi naturale, am simţit, în timp ce eram dus de Salvare, un soi de indignare ciudată punînd stăpînire pe mine: „De ce naiba trotuarele capitalei trebuie să fie nişte patinoare?”
În măruntaiele Spitalului de Urgenţă era o forfotă greu de descris. Zeci de oameni, cu picioarele sau mîinile fracturate, sau cu capetele sparte, cu frunţile încreţite de suferinţă, făceau coadă la o uşă, într-un coridor devenit brusc neîncăpător pentru atîta lume. Unii dintre ei zăceau pe tărgi cu privirile pironite în tavan. Alte victime ale gheţuşului neîndurător erau aduse în continuare de Salvare, făcîndu-i pe medici să lucreze în sudoarea frunţii.
Unul dintre medici a alunecat chiar în momentul în care ieşise să ia în primire un suferind, fracturîndu-şi într-o clipită ambele mîini şi transformîndu-se el însuşi într-un pacient. „De ce oare poleiul n-a fost învins măcar la intrarea în Spitalul de Urgenţă?” m-am întrebat inutil. Printre victime erau şi nişte boschetari murdari, obosiţi, care însă păreau mai senini, mai puţin stresaţi de oasele lor rupte.
În ciuda faptului că medicii se mişcau cu rapiditate, stabilind diagnosticul, acordîndu-le ajutorul necesar oamenilor, am simţit din nou un soi de nemulţumire ciudată furişîndu-mi-se în suflet: „De ce trebuie să ne îmbulzim zeci de oameni într-un coridor strîmt şi într-un salon mic? De ce trebuie să ne aşezăm pe paturile pe care rămîn bucăţile de vată însîngerate ale precedenţilor vizitatori? Şi de ce unii medici par nişte roboţi plictisiţi?”
Nu zic că sistemul bazat pe poliţele de asigurare nu funcţionează, dar se vede că pînă la perfecţiune mai e o cale lungă. „Poate ar trebui să plătim mai mult sau să schimbăm sistemul?” mi-a trecut o întrebare năstruşnică prin minte. Cert e altceva: va trebui să fac ceva cu încălţămintea ca, cel puţin din cauza gheţuşului, să nu mai ajung la Spitalul de Urgenţă.
