Mondo cane

Capitala iar este bulversată de problema cîinilor comunitari. Unii cetăţeni se declară apărători fervenţi ai animalelor, alţii se văd în postura potenţialelor victime. Aceste tabere par ireconciliabile. În căutare de arbitru am apelat la scriitorul Aureliu Busuioc. De ce? Pentru că timp de 12 ani scriitorul a avut alături de el un cîine de companie, căruia-i dedică romanul său Lătrînd la lună.

Aureliu Busuioc: „Toate săgeţile se îndreaptă împotriva cîinilor cînd ar trebui să se îndrepte spre cei care le-au fost stăpîni sau au crezut că le sînt stăpîni, care au luat cîinele, s-au uitat la el şi cînd au văzut că nu ştie să vorbească sau îi zgîrie (parchetul), îi face pipi pe parchet l-au aruncat afară, pur şi simplu, altfel de unde puteau să se ia cîinii vagabonzi? Cine şi-a luat un cîine, îşi ia un angajament, nu-i aşa?”

Problema cîinilor vagabonzi poate fi totuşi rezolvată printr-un compromis, după cum arată şi exemplul ţărilor civilizate. S-au propus tot felul de soluţii şi la noi, ce-i drept fiecare a venit cu rezolvarea sa, fiind imediat acuzat de cealaltă tabără. Pe de o parte edilul, care a văzut ieşirea din situaţie mai întîi în sterilizarea cîinilor, apoi în eutanasiere, pe de altă parte ong-urile pentru protecţia animalelor nemulţumite că sterilizarea nu se face cum trebuie ori că eutanasierea este inumană.


Cei care sînt atraşi în această „confruntare” de mai mult timp, cetăţenii capitalei se situează de o parte sau alta a baricadei în funcţie de experienţa pe care o are fiecare: unii au pătimit din cauza cîinilor într-un fel sau altul, alţii îi înfiază sau îi hrănesc de cîte ori au ocazia, şi continuă să se acuze reciproc. În războiul mediatic se folosesc arme pe potrivă: fotografii ale unor cîini schingiuiţi sau despuiaţi chiar, poze ce au ajuns şi pe reţelele de socializare, de cealaltă parte poveşti ale unor copii traumatizaţi sau chiar victime umane. Cine nu-şi aminteşte de bărbatul care a decedat după ce a fost atacat de o haită de cîini pe strada Munceşti din Chişinău? Ale cui argumente au mai multă greutate nu mai stă nimeni să judece sau mai bine-zis nici nu apucă să-şi aplece urechea la ce spune celălalt.

Poate cu excepţia scriitorului Aureliu Busuioc: „Nu poate exista consens pentru că consensul depinde de volumul, nivelul de intelect de care dispune omul. Nu se poate greşelile noastre să le întoarcem împotriva cîinilor. Cîinii vagabonzi sînt greşelile, păcatele, lipsa de omenie, lipsa de educaţie a omului, lipsa de civilizaţie. Asta este o tabără. Cealaltă tabără care sînt gata să facă orice de dragul cîinilor şi eu vreau să spun că dragostea trebuie să aibă şi ea anumite limite, nu-i aşa, să fie încadrată în nişte legi, într-un comportament”.

Se pare că tocmai comportamentul de care vorbeşte Aureliu Busuioc, sau mai bine-zis tipul de comportament care să răspundă unei societăţi civilizate lipseşte societăţii moldoveneşti, care a auzit doar de toleranţă şi respectul pentru cel cu altă părere, dar nu şi le-a însuşit. Poate că, pe lîngă vestimentaţie, muzică şi maşini luxoase, societatea moldovenească ar trebui să treacă de faza schimbului virulent de păreri de pe reţelele de socializare şi să preia şi exerciţiul discuţiilor publice de la ţările din Occident, care au găsit soluţii şi pentru probleme mult mai grave decît cea a cîinilor comunitari.