Ultima carte a lui Gabriel Andreescu „L-am urît pe Ceauşescu“ este mai mult decît o o simplă scriere memorialistică, precum s-ar putea deduce din subtitlu: „Ani, oameni, disidenţă”. Subtitlul aminteşte pe undeva de celebra lucrare memorialistică, „Oameni, ani, viaţă” a autorului care a scris romanul „Dezgheţul” în care a dezvăluit hidoşenia stalinismului. Subtitlul folosit de Andreescu însă poate fi citit şi ca o parafrază indirectă a unei emisiuni celebre difuzată de Europa liberă: „Pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate“.
Amintirile expuse în carte sunt pentru Gabriel Andreescu doar un pretext pentru a reflecta asupra trecutului imediat, de a rememora realitatea obsedantă a ceauşismului, de a descrie formele de rezistenţă, de a reliefa necesitatea morală a contestării regimului şi de a contextualiza propriile acţiuni de protest.
Andreescu a fost arestat de Securitate în 1989 pentru că s-a opus public - prin scrieri, interviuri şi scrisori deschise - dictaturii lui Ceauşescu. A declarat greva foamei, a fost urmărit, a fost mutat forţat cu serviciul în localitatea sa natală, Buzău, a fost acuzat de trădare pentru contacte cu diplomaţi străini, acreditaţi la Bucureşti. Cu stupefacţie a constatat că la CNSAS nu există dosarul său întocmit de Securitate. Date care-l privesc direct le-a găsit doar în dosarul tatălui său. Acolo se află, între altele, şi transcrierile discuţiilor din casa părintească, unde au fost instalate microfoane.
Cu sinceritate lucidă se opreşte şi asupra unei probleme extrem de spinoase, şi anume lipsa unei mişcări opoziţioniste organizate, a unei „comunităţi de opoziţionişti“ ca şi în alte ţări ex-comuniste. Andreescu descrie lupta individuală contra unui sistem ca o acţiune asumată individual, fără a avea speranţa unei reuşite: „Nu existau aşteptări că, într-o zi, regimul va cădea şi atunci se va sfîrşi izolarea. Niciodată nu am sperat să trăiesc momentul prăbuşirii comunismului. Viitorul meu era un zid.“
Dispersînd anumite mistificări postcomuniste legate de amploarea opoziţiei din perioada ceauşistă, disidentul Gabriel Andreescu ţine să precizeze necesitatea unor diferenţieri între rezistenţă şi revoltă. În opinia lui Andreescu, SLOMR-ul, Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, de pildă, a constituit o formă de rezistenţă colectivă, care a fost rapid anihilată de poliţia politică a regimului.
Volumul cuprinde şi cîteva mini-portrete ale unor oameni crajoşi, care cu demnitate şi din motive morale s-au opus deschis regimului. Amintim doar de regretata Carmen Popescu.
Andreescu încearcă să sintetizeze în acest volum ceea ce la scurtă vreme după revoluţia din 1989 a numit el o „filozofie a disidenţei“, republicînd, în final, un eseu apărut în revista „22“. Eseul este şi o explicaţie pentru titlul volumului de faţă, din care cităm pasajul final:
„A-l ierta pe Ceauşescu nu este o problemă personală. Eu l-am urît pe Ceauşescu pentru că ura reprezintă revolta mea mistuitoare faţă de răul interior făcut pe lume de acest scelerat. Iar Revolta nu-mi aparţine mie, fiinţei mele întîmplătoare. Revolta aceasta este chiar dovada, evident impersonală că lumea are un sens.“
*Gabriel Andreescu: L-am urât pe Ceauşescu. Ani, oameni, disidenţă, Editura Polirom, Iaşi, 2009, 369 p.
Amintirile expuse în carte sunt pentru Gabriel Andreescu doar un pretext pentru a reflecta asupra trecutului imediat, de a rememora realitatea obsedantă a ceauşismului, de a descrie formele de rezistenţă, de a reliefa necesitatea morală a contestării regimului şi de a contextualiza propriile acţiuni de protest.
Andreescu a fost arestat de Securitate în 1989 pentru că s-a opus public - prin scrieri, interviuri şi scrisori deschise - dictaturii lui Ceauşescu. A declarat greva foamei, a fost urmărit, a fost mutat forţat cu serviciul în localitatea sa natală, Buzău, a fost acuzat de trădare pentru contacte cu diplomaţi străini, acreditaţi la Bucureşti. Cu stupefacţie a constatat că la CNSAS nu există dosarul său întocmit de Securitate. Date care-l privesc direct le-a găsit doar în dosarul tatălui său. Acolo se află, între altele, şi transcrierile discuţiilor din casa părintească, unde au fost instalate microfoane.
Cu sinceritate lucidă se opreşte şi asupra unei probleme extrem de spinoase, şi anume lipsa unei mişcări opoziţioniste organizate, a unei „comunităţi de opoziţionişti“ ca şi în alte ţări ex-comuniste. Andreescu descrie lupta individuală contra unui sistem ca o acţiune asumată individual, fără a avea speranţa unei reuşite: „Nu existau aşteptări că, într-o zi, regimul va cădea şi atunci se va sfîrşi izolarea. Niciodată nu am sperat să trăiesc momentul prăbuşirii comunismului. Viitorul meu era un zid.“
Dispersînd anumite mistificări postcomuniste legate de amploarea opoziţiei din perioada ceauşistă, disidentul Gabriel Andreescu ţine să precizeze necesitatea unor diferenţieri între rezistenţă şi revoltă. În opinia lui Andreescu, SLOMR-ul, Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, de pildă, a constituit o formă de rezistenţă colectivă, care a fost rapid anihilată de poliţia politică a regimului.
Volumul cuprinde şi cîteva mini-portrete ale unor oameni crajoşi, care cu demnitate şi din motive morale s-au opus deschis regimului. Amintim doar de regretata Carmen Popescu.
Andreescu încearcă să sintetizeze în acest volum ceea ce la scurtă vreme după revoluţia din 1989 a numit el o „filozofie a disidenţei“, republicînd, în final, un eseu apărut în revista „22“. Eseul este şi o explicaţie pentru titlul volumului de faţă, din care cităm pasajul final:
„A-l ierta pe Ceauşescu nu este o problemă personală. Eu l-am urît pe Ceauşescu pentru că ura reprezintă revolta mea mistuitoare faţă de răul interior făcut pe lume de acest scelerat. Iar Revolta nu-mi aparţine mie, fiinţei mele întîmplătoare. Revolta aceasta este chiar dovada, evident impersonală că lumea are un sens.“
*Gabriel Andreescu: L-am urât pe Ceauşescu. Ani, oameni, disidenţă, Editura Polirom, Iaşi, 2009, 369 p.
