Cîteva lucruri rămîn, întotdeauna, intacte şi aparte, după o campanie elctorală care amestecă oraşele, mulţimile şi figurile, pînă la confuzie completă. Am participat la toate cele 9 mitinguri de susţinere a Preşedintelui Traian Băsescu şi am uitat demult trenurile, avioanele, hotelurile, ba chiar şi discursurile ţinute de unul sau altul din vorbitorii aflaţi pe scenă. Însă două amintiri nu şi-au pierdut conturul. Nici una nu e legată de o persoană anume. Dimpotrivă, în precizia acestor amintiri care mă vor urmări, poate, toată viaţa, se află energii, nu indivizi, tablouri istorice vii, nu detalii locale.
Prima şi cea mai dificilă amintire vine din scenele dezlănţuite după fiecare miting, odată cu întîlnirea Băsescu-mulţime. După prima strîngere de mînă, un curent năpraznic începea să agite valuri de oameni, într-un amestec de bucurie şi furie care împingea aproape spre violenţă. Gărzile de corp ale Preşedintelui au fost practic învinse de cîteva ori. Silueta fragilă a Preşedintelui au fost purtată din mînă în mînă de oameni care îşi doreau să spună tot ce putea spune într-o singură strîngere de mînă. Încăput pe mîna mulţimii, Băsescu era frămîntat şi alintat cu o îndîrjire bucuroasă care decidea singură cînd să se oprească. L-am văzut pe Băsescu, la capătul tratamentului şi, de fiecare dată, era epuizat, despachetat ca un dar de pe care mii de mîini trag jos ambajalul. Era fericit, istovit şi incapabil să mai scoată vreun alt cuvînt decît „ne vedem într-un sfert de oră”. 15 minute de reculegere şi refacere, într-o cameră de hotel. Seara, după o zi de scenă, ceremonii, discursuri şi întîlniri cu mulţimea, venea cîte o observaţie: „Am dat de vreo doi pădurari cu mîini ca lopata. Mi-au strînms mîna de am crezut că acolo rămîn!”. Apoi, un hohot de rîs plin de respect pentru puterea mîinii de lucrător şi un clătinat din cap admirativ pentru cele cîteva secunde în care o mînă încleştată încerca să transmită tot: speranţă, sprijin, curaj.
A doua amintire vine, sau mai degrabă, erupe de la Bacău. Nimic nu anunţa ce am văzut în Piaţa Centrală a oraşului. Toată lumea aştepta un miting de rutină. Scenă, drapele, scandări, discursuri, scandări, Bă-ses-cu!, entuzisam, drapele, bun rămas. Aşa a şi fost. Însă cei 20.000 din Piaţa Centrală a Bacăului au născut o emoţie cum n-am mai simţit. O mare tălăzuită de disperare şi dorinţă. 20.000 de oameni veniţi să spună, să strige şi să invoce, credinţa în ce va fi. Din zeci de mii de feţe şi piepturi, unul şi acelaşi lucru: o furie neagră împotriva viitorului închis şi o afirmaţie detunătoare a nădejdii în timpuri mai bune. N-am mai văzut atîta hotărîre şi atîta deznădejde adunate la un loc şi revărsate cu atîta putere. Aproape n-a fost clipă de tăcere în adunarea de la Bacău şi, dacă s-ar fi putut aşa, oamenii din piaţă ar fi ţinut mitingul singuri, fără vorbitori şi teme de campanie. Pentru că ştiau tot ce trebuiau să ştie şi voiau un singur lucru: să fie, să conteze şi să se simtă acasă în propria lor ţară.
Imposibil de uitat. Imposibil de ignorat. Aşa arată momentele de pasiune şi sinceritate la care un politician trebuie să se întoarcă, ori de cîte ori, uită ce are de făcut sau se amăgeşte cu gîndul că mulţimile sînt o sumă de oameni care se despart după miting.
Prima şi cea mai dificilă amintire vine din scenele dezlănţuite după fiecare miting, odată cu întîlnirea Băsescu-mulţime. După prima strîngere de mînă, un curent năpraznic începea să agite valuri de oameni, într-un amestec de bucurie şi furie care împingea aproape spre violenţă. Gărzile de corp ale Preşedintelui au fost practic învinse de cîteva ori. Silueta fragilă a Preşedintelui au fost purtată din mînă în mînă de oameni care îşi doreau să spună tot ce putea spune într-o singură strîngere de mînă. Încăput pe mîna mulţimii, Băsescu era frămîntat şi alintat cu o îndîrjire bucuroasă care decidea singură cînd să se oprească. L-am văzut pe Băsescu, la capătul tratamentului şi, de fiecare dată, era epuizat, despachetat ca un dar de pe care mii de mîini trag jos ambajalul. Era fericit, istovit şi incapabil să mai scoată vreun alt cuvînt decît „ne vedem într-un sfert de oră”. 15 minute de reculegere şi refacere, într-o cameră de hotel. Seara, după o zi de scenă, ceremonii, discursuri şi întîlniri cu mulţimea, venea cîte o observaţie: „Am dat de vreo doi pădurari cu mîini ca lopata. Mi-au strînms mîna de am crezut că acolo rămîn!”. Apoi, un hohot de rîs plin de respect pentru puterea mîinii de lucrător şi un clătinat din cap admirativ pentru cele cîteva secunde în care o mînă încleştată încerca să transmită tot: speranţă, sprijin, curaj.
A doua amintire vine, sau mai degrabă, erupe de la Bacău. Nimic nu anunţa ce am văzut în Piaţa Centrală a oraşului. Toată lumea aştepta un miting de rutină. Scenă, drapele, scandări, discursuri, scandări, Bă-ses-cu!, entuzisam, drapele, bun rămas. Aşa a şi fost. Însă cei 20.000 din Piaţa Centrală a Bacăului au născut o emoţie cum n-am mai simţit. O mare tălăzuită de disperare şi dorinţă. 20.000 de oameni veniţi să spună, să strige şi să invoce, credinţa în ce va fi. Din zeci de mii de feţe şi piepturi, unul şi acelaşi lucru: o furie neagră împotriva viitorului închis şi o afirmaţie detunătoare a nădejdii în timpuri mai bune. N-am mai văzut atîta hotărîre şi atîta deznădejde adunate la un loc şi revărsate cu atîta putere. Aproape n-a fost clipă de tăcere în adunarea de la Bacău şi, dacă s-ar fi putut aşa, oamenii din piaţă ar fi ţinut mitingul singuri, fără vorbitori şi teme de campanie. Pentru că ştiau tot ce trebuiau să ştie şi voiau un singur lucru: să fie, să conteze şi să se simtă acasă în propria lor ţară.
Imposibil de uitat. Imposibil de ignorat. Aşa arată momentele de pasiune şi sinceritate la care un politician trebuie să se întoarcă, ori de cîte ori, uită ce are de făcut sau se amăgeşte cu gîndul că mulţimile sînt o sumă de oameni care se despart după miting.