Ca şi alfabetul, numărătoarea îşi urmează logică implacabilă, chiar dacă-ţi vine să mai zăboveşti la cîte o cifră, de amorul artei, ca să zic aşa. 9, de pildă. Pusă alături de „luni”, ar putea să însemne „9 luni”, adică perioada de gestaţie, dar şi „luni, 9 (noiembrie)” – căderea Zidului. La TV-5 Monde, „luni, 9 (noiembrie)” a durat cît îi ziulica de lungă, cu filme documentare, cu ediţii speciale de la faţa locului (din Berlin), cu dezbateri în direct etc., etc. Aceeaşi zi a trecut aproape neobservată la TVM-1, semn că cimentul ideologic al lui Todercan & Co[muniştii lui Voronin] încă e tare pe poziţii, încît nici buldozerele lui Hruşciov nu-l pot fisura.
A urmat, fireşte, 10 – nu poruncile Decalogului, nu „negri mititei”, ci noiembrie. Tot un soi de aniversare, s-ar zice, de la protestele stradale din 1989 din faţa Ministerului de Interne al RSS Moldoveneşti. Nu mi-aş fi amintit de acele vremi revolute, dacă un telefon de la Ministerul Tineretului nu mă pocnea în moalele capului – eram convocaţi iarăşi, toţi membrii juriului, la dl ministru pentru a „revizui” lista finală de premianţi, prin adăugarea unui nume pe care deja l-am respins, după ce că vineri, 6 noiembrie, trăsesem linia de sosire. Cum ar veni, bastonul pe care nu l-am primit pe 10 noiembrie 1989 de la miliţia lui Voronin mă ajungea din urmă, acum mînuit de liberali?!...
Aşa se face că inabilitatea funcţionarei de la minister a pregătit terenul – minat! – pe care urma să păşim, la 15 trecut de fix, astfel încît însăşi ideea de a rediscuta candidatura X (nu are niciun rost s-o numesc, dat fiind că numele acesteia chiar nu înseamnă nimic în cultura noastră) ni s-a părut o ofensă: am avut două (cu cea de la minister, trei) şedinţe anterioare, de cîte o oră, în care am cîntărit bine, dosar cu dosar. Fie că se accepta decizia unanimă a juriului, fie că se dizolvă acest juriu şi se alege un altul, mai docil. Timida încercare a dlui ministru de a ne înbuna – „Eu unul aş da la toţi 15” –, în loc să ne convingă, mai abitir ne-a pornit împotrivă. „Tocmai am scăpat de Caravela Culturii şi alte catastrofe ale defunctului regim; de ce am începe şi noi cu stîngul?!”
Iar ca lucrurile să fie mai limpezi, am adus exemplul recent al grădinii zoologice din Fîşia Gaza: în lipsa zebrelor, lucrătorii s-au gîndit să vopsească măgarii... în dungi. Zis şi făcut. Toate bune şi frumoase, pînă „zebrele” încep să ragă ca nişte măgari (de data asta, fără ghilimele!). Şi atunci – finita la comedia!
...Am lăsat în urmă un tînăr ministru întristat – îmi imaginez că iniţiativa cu „revizuirea” listei venea de foarte sus, că doar „ai noştri”-s la putere! –, dar care ar putea întoarce această „înfrîngere” personală într-o izbîndă comună: să le transmită acolo, sus de tot, să nu mai umble cu cioara vopsită. În fîşia Basa – altădată un fel de livadă „Память Ильича” la scară unională –, zebrele sunt de-acum înainte zebre, şi măgarii măgari.
A urmat, fireşte, 10 – nu poruncile Decalogului, nu „negri mititei”, ci noiembrie. Tot un soi de aniversare, s-ar zice, de la protestele stradale din 1989 din faţa Ministerului de Interne al RSS Moldoveneşti. Nu mi-aş fi amintit de acele vremi revolute, dacă un telefon de la Ministerul Tineretului nu mă pocnea în moalele capului – eram convocaţi iarăşi, toţi membrii juriului, la dl ministru pentru a „revizui” lista finală de premianţi, prin adăugarea unui nume pe care deja l-am respins, după ce că vineri, 6 noiembrie, trăsesem linia de sosire. Cum ar veni, bastonul pe care nu l-am primit pe 10 noiembrie 1989 de la miliţia lui Voronin mă ajungea din urmă, acum mînuit de liberali?!...
Aşa se face că inabilitatea funcţionarei de la minister a pregătit terenul – minat! – pe care urma să păşim, la 15 trecut de fix, astfel încît însăşi ideea de a rediscuta candidatura X (nu are niciun rost s-o numesc, dat fiind că numele acesteia chiar nu înseamnă nimic în cultura noastră) ni s-a părut o ofensă: am avut două (cu cea de la minister, trei) şedinţe anterioare, de cîte o oră, în care am cîntărit bine, dosar cu dosar. Fie că se accepta decizia unanimă a juriului, fie că se dizolvă acest juriu şi se alege un altul, mai docil. Timida încercare a dlui ministru de a ne înbuna – „Eu unul aş da la toţi 15” –, în loc să ne convingă, mai abitir ne-a pornit împotrivă. „Tocmai am scăpat de Caravela Culturii şi alte catastrofe ale defunctului regim; de ce am începe şi noi cu stîngul?!”
Iar ca lucrurile să fie mai limpezi, am adus exemplul recent al grădinii zoologice din Fîşia Gaza: în lipsa zebrelor, lucrătorii s-au gîndit să vopsească măgarii... în dungi. Zis şi făcut. Toate bune şi frumoase, pînă „zebrele” încep să ragă ca nişte măgari (de data asta, fără ghilimele!). Şi atunci – finita la comedia!
...Am lăsat în urmă un tînăr ministru întristat – îmi imaginez că iniţiativa cu „revizuirea” listei venea de foarte sus, că doar „ai noştri”-s la putere! –, dar care ar putea întoarce această „înfrîngere” personală într-o izbîndă comună: să le transmită acolo, sus de tot, să nu mai umble cu cioara vopsită. În fîşia Basa – altădată un fel de livadă „Память Ильича” la scară unională –, zebrele sunt de-acum înainte zebre, şi măgarii măgari.