In seara zilei de 9 noiembrie 1989, în jurul orei 22, mă pregăteam să plec la redacţie. Ziua mea de lucru nu se terminase. Dan Petrescu, un opozant anticomunist, comunicase un număr de telefon, cu intenţia de a ne da un interviu. Daca reuşeam sa dejucăm vigilenţa cenzurii, ar fi fost pentru prima data în istoria Europei libere când un român ar fi criticat, din România regimul de la Bucureşti. Nimeni nu credea ca minunea va fi posibilă, dar merita să încercăm.
Cum actualitatea politica fusese agitată, înainte de a pleca, am vrut sa văd principalul telejurnal al serii. In încercarea de a controla valul de oameni care evadau prin Cehoslovacia şi Ungaria, un oficial est-german anunţase la începutul seri că se vor introduce noi dispoziţii, care vor permite vizitele est-germanilor în vest prin orice punct de frontiera. Deşi se anunţase că măsura intră în vigoare „sofort, unverzüglich!”, „imediat, fără întârziere!”, erau confuzii şi în privinţa datei şi a punerii ei în practică.
Hanns Joachim Friedrichs, respectat prezentator al postului public ARD, şi-a început emisiunea în forţă: "Superlativele trebuie folosite cu grijă, ele se uzează uşor, însă acum putem risca: acest 9 noiembrie este o zi istorica - RDG-ul a anunţat că graniţele sale sunt de deschise pentru oricine. Porţile din zid sunt larg deschise."
A dat apoi legătura la punctul de trecere de pe Invalidenstrasse în aşteptarea primilor est-germani. Însă porţile erau larg deschise. Nu încă. La o nouă legătura au apărut mărturiile unor vest-germani care văzuseră primii est-germani trecând frontiera prin alte două puncte de frontieră înca de la ora 21,25. Ziua era cu adevărat istorică.
În acest moment a trebuit sa plec la redacţie. Puţin după miezul nopţii am primit legătura cu Iaşul şi minunea s-a întâmplat. Timp de o ora legătura a funcţionat impecabil şi am făcut două interviuri, unul cu Dan Petrescu, altul cu Luca Piţu, un universitar care se solidarizase cu Dan Petrescu. Dacă la Berlin porţile din zid erau deschise, apăruse o breşă şi în zidul cenzurii de la Bucureşti.
Am ajuns acasa după ora 1, şi la televizor am văzut Berlinul la ora astrală a tuturor porţilor deschise. Sute de mii de est germani erau în Berlinul occidental. Cea mai elegantă arteră berlineză, Kurfüstendam, geamea de lume şi de Trabanturi. Berlinezeii din vest se plimbau pe Unter den Linden şi pe sub Poarta Brandenburg din Berlinul de Est. Rude, prieteni, cunoscuţi, necunoscuţi se îmbrăţişau, dansau, cântau, plângeau şi râdeau. Şi nu le vena să-şi creada ochiilor ceea ce trăiau.
Ciorchini de oameni erau pe zidul care, la 26 de ani de la ridicare lui, nu mai era decât o fantomă a războiului rece. A fost cea mai frumoasă noapte din istoria Germaniei la sfîrşit de secol. Cum scriu ziarele astăzi aproape la unison, „Noaptea în care s-a prăbuşit zidul”, „Eroarea care a dus la unire” „Eroare care a făcut istoria” „Cea mai frumoasă eroare a istoriei”.
Eroare? Da, a fost o eroare, s-a aflat mai târziu. La conferinţă de presă din seara zilei de 9 noiembrie, purtătorul de cuvânt al regimului, Günter Schabowski a primit în ultimul moment o notă, pe care n-a apucat s-o citească. La întrebarea când va întra în vigoare măsura, omul a scos nota, n-o citise şi n-a văzut că pe pagina doi scria că măsura era prevăzută pentru 10 noiemebrie, la ora 4, afirmând că intră vigoare "sofort, unverzüglich!", „imediat, fără întârziere!”.
Restul n-a fost decât istorie şi o metafora a presei, pe care berlinezii au luat-o drept realitate imediată. Zeci de mii de est-berlinezi, cărora nu le mai era frică, s-au îndreptat paşnic spre punctele de trecere, copleşind trupele de frontieră. În absenţa oricăror instrucţiuni, acestea au fost silite să deschidă frontiera. Apoi cei care luni de zile protestasera sub sloganul „Noi suntem poporul” au trecut la „Noi suntem un popor”. Un an mai târziu, Germania era unificată. Zidul a devenit o amintire.
Câteva luni înainte, Honecker, dictatorul est-german, afirmase că zidul va ramâne în picioare 100 de ani. Ca şi prietenul lui, Ceauşescu, şi el credea în veşnicia comunismului. Însă comuniştii au fost mereu profeţi mincinoşi. O luna şi ceva mai târziu nici Ceauşescu nu mai era. Uneori, o eroare, grăuntele de nisip al imprevizibilului, sileşte istoria sa măture gunoaiele!
Cum actualitatea politica fusese agitată, înainte de a pleca, am vrut sa văd principalul telejurnal al serii. In încercarea de a controla valul de oameni care evadau prin Cehoslovacia şi Ungaria, un oficial est-german anunţase la începutul seri că se vor introduce noi dispoziţii, care vor permite vizitele est-germanilor în vest prin orice punct de frontiera. Deşi se anunţase că măsura intră în vigoare „sofort, unverzüglich!”, „imediat, fără întârziere!”, erau confuzii şi în privinţa datei şi a punerii ei în practică.
Hanns Joachim Friedrichs, respectat prezentator al postului public ARD, şi-a început emisiunea în forţă: "Superlativele trebuie folosite cu grijă, ele se uzează uşor, însă acum putem risca: acest 9 noiembrie este o zi istorica - RDG-ul a anunţat că graniţele sale sunt de deschise pentru oricine. Porţile din zid sunt larg deschise."
A dat apoi legătura la punctul de trecere de pe Invalidenstrasse în aşteptarea primilor est-germani. Însă porţile erau larg deschise. Nu încă. La o nouă legătura au apărut mărturiile unor vest-germani care văzuseră primii est-germani trecând frontiera prin alte două puncte de frontieră înca de la ora 21,25. Ziua era cu adevărat istorică.
În acest moment a trebuit sa plec la redacţie. Puţin după miezul nopţii am primit legătura cu Iaşul şi minunea s-a întâmplat. Timp de o ora legătura a funcţionat impecabil şi am făcut două interviuri, unul cu Dan Petrescu, altul cu Luca Piţu, un universitar care se solidarizase cu Dan Petrescu. Dacă la Berlin porţile din zid erau deschise, apăruse o breşă şi în zidul cenzurii de la Bucureşti.
Am ajuns acasa după ora 1, şi la televizor am văzut Berlinul la ora astrală a tuturor porţilor deschise. Sute de mii de est germani erau în Berlinul occidental. Cea mai elegantă arteră berlineză, Kurfüstendam, geamea de lume şi de Trabanturi. Berlinezeii din vest se plimbau pe Unter den Linden şi pe sub Poarta Brandenburg din Berlinul de Est. Rude, prieteni, cunoscuţi, necunoscuţi se îmbrăţişau, dansau, cântau, plângeau şi râdeau. Şi nu le vena să-şi creada ochiilor ceea ce trăiau.
Ciorchini de oameni erau pe zidul care, la 26 de ani de la ridicare lui, nu mai era decât o fantomă a războiului rece. A fost cea mai frumoasă noapte din istoria Germaniei la sfîrşit de secol. Cum scriu ziarele astăzi aproape la unison, „Noaptea în care s-a prăbuşit zidul”, „Eroarea care a dus la unire” „Eroare care a făcut istoria” „Cea mai frumoasă eroare a istoriei”.
Eroare? Da, a fost o eroare, s-a aflat mai târziu. La conferinţă de presă din seara zilei de 9 noiembrie, purtătorul de cuvânt al regimului, Günter Schabowski a primit în ultimul moment o notă, pe care n-a apucat s-o citească. La întrebarea când va întra în vigoare măsura, omul a scos nota, n-o citise şi n-a văzut că pe pagina doi scria că măsura era prevăzută pentru 10 noiemebrie, la ora 4, afirmând că intră vigoare "sofort, unverzüglich!", „imediat, fără întârziere!”.
Restul n-a fost decât istorie şi o metafora a presei, pe care berlinezii au luat-o drept realitate imediată. Zeci de mii de est-berlinezi, cărora nu le mai era frică, s-au îndreptat paşnic spre punctele de trecere, copleşind trupele de frontieră. În absenţa oricăror instrucţiuni, acestea au fost silite să deschidă frontiera. Apoi cei care luni de zile protestasera sub sloganul „Noi suntem poporul” au trecut la „Noi suntem un popor”. Un an mai târziu, Germania era unificată. Zidul a devenit o amintire.
Câteva luni înainte, Honecker, dictatorul est-german, afirmase că zidul va ramâne în picioare 100 de ani. Ca şi prietenul lui, Ceauşescu, şi el credea în veşnicia comunismului. Însă comuniştii au fost mereu profeţi mincinoşi. O luna şi ceva mai târziu nici Ceauşescu nu mai era. Uneori, o eroare, grăuntele de nisip al imprevizibilului, sileşte istoria sa măture gunoaiele!
