Am fost recent la o serată literară care m-a plictisit enorm. Într-o încăpere înghiţită de semiobscuritate, în care lumînările erau pe post de bec, cenacliştii au patetizat şi au recitat emfatic versuri, au cîntat însufleţiţi şi au trăncănit cu afectare. Au lipsit însă aproape cu desăvîrşire reflecţia despre literatură şi analiza pe text.
Nu e prima dată că dau bir cu fugiţii de la asemenea cenacluri devenite la noi tradiţionale. O prejudecată absurdă şi periculoasă, transformată aici în normă, e aceea că discuţia literară sau lectura unui text literar trebuie să conţină în mod obligatoriu patetizarea, emfaza, vorbăria însufleţită şi emfatică. E ca şi cum literaritatea e sinonimă cu atitudinea siropoasă-patetică. Şefa unui cenaclu mi-a explicat odată că literatura se ocupă de lucrurile grave-serioase şi de aceea e normal ca cencaliştii să vorbească afectat şi să gesticuleze emfatic.
E unul cred că despre lucrurile grave-serioase, în speţă despre eul profund al omului care interesează literatura, se poate vorbi pe un ton calm, fără să plîngem şi să ţipăm. Cred chiar că eşti mai credibil şi mai bine ascultat atunci cînd vorbeşti despre un lucru grav fără să patetizezi.
În al doilea rînd, una e patetismul sincer şi alta e patetismul fals, de faţadă. Am observat deseori că la cenaclurile noastre găzduite de biblioteci, universităţi şi şcoli, patetismul verbal e în contradicţie cu starea de spirit şi trăirile vorbitorului. Am văzut nu o dată oameni care, după ce perorau îmbujoraţi la tribună despre destinul dramatic al vreunui clasic, rîdeau apoi în hohote cu amicii în fundul sălii. Patetismul care domneşte la cenaclurile autohtone e fals. El e ca şi sacoul pe care îl îmbrăcăm numai cînd ne ducem la banchet. După ce banchetul se termină, nu mai porţi sacoul, adică nici opera clasicului nu te mai însufleţeşte dacă cencaliştii nu te ascultă.
Tuturor acestor promotori ai patetismului fals le mai explic o dată că scriitorul, prin opera sa, le pune întrebări pentru a-i face să mediteze, să se găndească la condiţia umană, nu să gesticuleze emfatic şi să patetizeze inutil.
Nu e prima dată că dau bir cu fugiţii de la asemenea cenacluri devenite la noi tradiţionale. O prejudecată absurdă şi periculoasă, transformată aici în normă, e aceea că discuţia literară sau lectura unui text literar trebuie să conţină în mod obligatoriu patetizarea, emfaza, vorbăria însufleţită şi emfatică. E ca şi cum literaritatea e sinonimă cu atitudinea siropoasă-patetică. Şefa unui cenaclu mi-a explicat odată că literatura se ocupă de lucrurile grave-serioase şi de aceea e normal ca cencaliştii să vorbească afectat şi să gesticuleze emfatic.
E unul cred că despre lucrurile grave-serioase, în speţă despre eul profund al omului care interesează literatura, se poate vorbi pe un ton calm, fără să plîngem şi să ţipăm. Cred chiar că eşti mai credibil şi mai bine ascultat atunci cînd vorbeşti despre un lucru grav fără să patetizezi.
În al doilea rînd, una e patetismul sincer şi alta e patetismul fals, de faţadă. Am observat deseori că la cenaclurile noastre găzduite de biblioteci, universităţi şi şcoli, patetismul verbal e în contradicţie cu starea de spirit şi trăirile vorbitorului. Am văzut nu o dată oameni care, după ce perorau îmbujoraţi la tribună despre destinul dramatic al vreunui clasic, rîdeau apoi în hohote cu amicii în fundul sălii. Patetismul care domneşte la cenaclurile autohtone e fals. El e ca şi sacoul pe care îl îmbrăcăm numai cînd ne ducem la banchet. După ce banchetul se termină, nu mai porţi sacoul, adică nici opera clasicului nu te mai însufleţeşte dacă cencaliştii nu te ascultă.
Tuturor acestor promotori ai patetismului fals le mai explic o dată că scriitorul, prin opera sa, le pune întrebări pentru a-i face să mediteze, să se găndească la condiţia umană, nu să gesticuleze emfatic şi să patetizeze inutil.
