Agricultura românească a ajuns o pârloagă. Producătorii au protestat la Bucureşti, însă au stricat orzul pe gâşte. Oficialii au ridicat din umeri. Este criză şi nu mai sunt bani de îngropat în pământ. Banii primiţi de la Fondul Monetar Internaţional s-au dus pe pensii şi salarii. S-ar mai putea găsi ceva bani, poate, la primăvară. Pentru sămânţa de sub brazda va fi prea târziu. Fermierii avertizează că la anul producţia de cereale va fi cam o treime mai mică. Sute de mii de hectare vor fi abandonate. Nu există bani pentru cultivarea lor. Preţul motorinei a ajuns la cote ameţitoare. Epuizaţi de războaie politice, politicienii au lăsat necheltuiţi banii destinaţi de Uniunea europeană subvenţionării agricultorilor loviţi de criză.
Agricultura românească a cam încetat să existe. În marile magazine, a dispărut aproape cu totul. Chiar şi fructele de sezon sunt importate din livezi de la mii de kilometri. Pieţele agroalimentare sunt sufocate şi ele de exotisme. Ţăranul autentic a dispărut din spatele tarabei, făcând loc intermediarilor care duc preţul la înălţimi care-ţi taie respiraţia.
Producţia agricolă autohtonă nu mai are relevanţă economică. Uneori nu face decât să ţină de foame ţăranului şi familiei sale, cu toţii striviţi de povara intereselor financiare clădite pe spinarea lor de angrosişti şi arendaşi. Industria panificaţiei a reuşit să falimenteze producţia de cereale cumpărând grâu din import, pentru a coborî preţul pe piaţa internă. Epidemiile de gripă aviară sau porcină, inventate sau exagerate, au produs şi ele o scădere importantă a vânzărilor de carne autohtonă.
Nu e de mirare că nu ne mai întâlnim cu ţărani decât în romanele lui Rebreanu. De fapt, ţăranii au dispărut şi de la ţară, pentru că au migrat spre ţări mai calde, unde şi să şomezi e o plăcere. La ţară au rămas să înfrunte crivăţul şi recesiunea doar consumatorii, pensionari şi copii, care aşteaptă lunar alocaţia de sprijin şi cecul trimis din taberele de barbari de la porţile Romei.
Satul românesc a ajuns, în mare măsură, refugiul orăşenilor dezrădăcinaţi şi stresaţi. Ei cultivă aici doar propriile obsesii. Poate de aceea, migrează cu tot cu arhitectura lor de prost gust, cu manele şi telenovele văzute în cerdacul casei. Cine străbate ţara va descoperi că eternitatea a murit la ţară. Aici casele şi acareturile ţărăneşti sunt culcate la pământ, făcând loc cartierelor de vile. Fără perspectiva de a-şi cultiva pământul, ţăranul l-a închiriat arendaşilor sau l-a vândut. A mai cumpărat astfel câţiva ani de supravieţuire. Unii dintre ei, mai ales cei pe care soarta i-a aşezat în zone cu potenţial turistic, cochetează cu agroturismul, deşi sunt presaţi să renunţe atât de insolvenţa bancară, cât şi de aşa-numiţii dezvoltatori care vor să facă un hotel chiar pe tăpşanul casei ţărăneşti, cu festrele către Piatra Craiului şi cu antenă de satelit să prindă 1000 de posturi tv.
Agricultura românească se pregăteşte de iarnă. O iarnă care va ţine multe anotimpuri.
Agricultura românească a cam încetat să existe. În marile magazine, a dispărut aproape cu totul. Chiar şi fructele de sezon sunt importate din livezi de la mii de kilometri. Pieţele agroalimentare sunt sufocate şi ele de exotisme. Ţăranul autentic a dispărut din spatele tarabei, făcând loc intermediarilor care duc preţul la înălţimi care-ţi taie respiraţia.
Producţia agricolă autohtonă nu mai are relevanţă economică. Uneori nu face decât să ţină de foame ţăranului şi familiei sale, cu toţii striviţi de povara intereselor financiare clădite pe spinarea lor de angrosişti şi arendaşi. Industria panificaţiei a reuşit să falimenteze producţia de cereale cumpărând grâu din import, pentru a coborî preţul pe piaţa internă. Epidemiile de gripă aviară sau porcină, inventate sau exagerate, au produs şi ele o scădere importantă a vânzărilor de carne autohtonă.
Nu e de mirare că nu ne mai întâlnim cu ţărani decât în romanele lui Rebreanu. De fapt, ţăranii au dispărut şi de la ţară, pentru că au migrat spre ţări mai calde, unde şi să şomezi e o plăcere. La ţară au rămas să înfrunte crivăţul şi recesiunea doar consumatorii, pensionari şi copii, care aşteaptă lunar alocaţia de sprijin şi cecul trimis din taberele de barbari de la porţile Romei.
Satul românesc a ajuns, în mare măsură, refugiul orăşenilor dezrădăcinaţi şi stresaţi. Ei cultivă aici doar propriile obsesii. Poate de aceea, migrează cu tot cu arhitectura lor de prost gust, cu manele şi telenovele văzute în cerdacul casei. Cine străbate ţara va descoperi că eternitatea a murit la ţară. Aici casele şi acareturile ţărăneşti sunt culcate la pământ, făcând loc cartierelor de vile. Fără perspectiva de a-şi cultiva pământul, ţăranul l-a închiriat arendaşilor sau l-a vândut. A mai cumpărat astfel câţiva ani de supravieţuire. Unii dintre ei, mai ales cei pe care soarta i-a aşezat în zone cu potenţial turistic, cochetează cu agroturismul, deşi sunt presaţi să renunţe atât de insolvenţa bancară, cât şi de aşa-numiţii dezvoltatori care vor să facă un hotel chiar pe tăpşanul casei ţărăneşti, cu festrele către Piatra Craiului şi cu antenă de satelit să prindă 1000 de posturi tv.
Agricultura românească se pregăteşte de iarnă. O iarnă care va ţine multe anotimpuri.
