MARIA PELIN, nascuta la 14 octombrie 1951 in satul Varzaresti, raionul Nisporeni. A studiat la facultatea de drept a USM. A activat in calitate de jurist in cadrul mai multor institutii statale: Ministerul Justitiei, Ministerul muncii si protectiei sociale. Lector la Institutul de management, dezvoltare rurala si recalificare.
Luni.
Mă trezesc la ora 6. Ca şi de obicei primul lucru care îl fac eu sau soţul (parcă ar fi un ritual) deschidem radioul la postul „Vocea Basarabiei”. Apropo şi Radio „Europa Liberă” se difuzează tot pe aceste lungimi de undă. De fapt acest mic difuzor este permanent fixat doar la acest post. Nu că nu mi-ar plăcea să mai ascult şi alte posturi radio, dar mă afectează neadevărurile şi gogomăniile difuzate la majoritatea dintre acestea.
Trăiesc într-o localitate rurală şi desigur, înainte de a pleca la serviciu în oraş, mai trebuie să hrănesc orătăniile, o pisică, un căţel. Sunt nişte animăluţe pe care le iubim nespus de mult.
Este cam obositor să faci naveta în fiecare zi tur –retur la Chişinău, dar deoarece pensia mea şi a soţului nu ne ajunge barem să achităm serviciile comunale pe timp de iarnă, savurarea din aşa zisa odihna „bine meritată”, este un vis mai îndepărtat.
La serviciu – rutină de fiecare zi, cel mai important este confortul moral. Majoritatea colegilor au aceleaşi opinii referitor la tot ce se întâmplă în ţară şi acest fapt mă bucură.
Citesc o carte. „Secretele vârstelor de aur”. De un autor român. Îmi place foarte mult. Se lecturează cu pixul în mână. Voi încerca să-mi refac câte ceva în viaţa mea, ţinând cont de sfaturile celui care a scris-o.
Marţi.
La ora 7 m-a telefonat un nepot şi mi-a cerut un sfat. Acesta susţine un examen important în viaţa lui şi eu am emoţii puternice, deoarece ţin mult la el.
Îmi iubesc enorm rudele. Am citit undeva că pomul este puternic cu rădăcinile, iar omul cu neamurile. Cred că este mai mult decât adevărat. Pentru mine „neamul” este totul: copiii mei, părinţii, care sau dus în lumea celor drepţi, fraţii şi surorile, nepoţii, verişorii, unchii şi mătuşile. Suntem un neam de oameni care nu ne-am ajuns de rău unii cu alţii. Aşa se spune la moldoveni, când aceştia trăiesc în bună înţelegere şi nu se ceartă între ei.
Seara am întrat pe internet şi am vorbit cu copii. Toţi sunt la Timişoara, România. Au făcut studii şi au rămas dincolo de Prut. Şi acolo am deja neamuri. Feciorul şi fiica mai mare sau căsătorit cu cetăţeni ai României.
Ce minunăţie mai este şi internetul acesta. Nu numai că îmi aud copii, dar încă îi şi văd. Am învăţat să mă folosesc de această „cutiuţă” singură. E un lucru extraordinar.
Mercuri.
M-am trezit ca de obicei la ora 6. La 7 eram deja în microbuz în drum spre Chişinău. La ora 8 trebuia să ridic un mic colet, trimis de fiica din Timişoara. E frumos oraşul dimineaţa, aerul este mult mai curat decât în toiul zilei. Deoarece urma să traversez oraşul de la un capăt la celălalt cu un alt microbuz, mi-am luat şi cartea pe care o citesc. Aşa scurtez din drum. Da. Ştiu că cititul în transport este dăunător pentru ochi, dar am acest obicei din timpul studenţiei.
Curând fiica mai mare, căsătorită în Timişoara, va face nunta. Voi merge cu soţul. Alte neamuri (îmi place cuvântul „neam” mai mult decât cuvântul „rudă”, deşi nu ştiu care dintre acestea este mai potrivit) pe care fiica le-a invitat nu au posibilitate să meargă în România. Este destul de costisitor.
Planificasem cu această ocazie un chef şi în Moldova. Dar cei fără neam şi ţară au impus regimul de vize pentru cetăţenii statului vecin. Ştiu că nu e bine să urăşti şi să blestemi. Am să încerc doar să-i detest.
Joi.
Azi am o întâlnire cu nişte ţărani de la sudul Moldovei. Am plecat de acasă din nou dis-de-dimineaţă. Să nu mă aştepte bieţii oameni Mi-au zis că au un necaz. Soţ şi soţie, ţărani, care de prin anul 2005 nu-şi pot dobândi dreptul de proprietate asupra unui teren pe care sunt amplasate nişte construcţii cumpărate. Nu că legea nu le-ar permite, sau n-ar avea la mână decizia Consiliului local, dar primarul comunist refuză să execute această decizie. Pentru el legea nu există. Are omul un moft şi gata. I-am sfătuit ce trebuie să facă şi chiar le-am scris şi cererile necesare pentru a le depune la organele competente.. Vom ţine legătură în continuare. Poate se găseşte şi pentru primarul comunist un ac de cojoc.
Eram mândră că am îmbrăţişat o profesie aşa de utilă pentru oameni. Acum nu mai sunt. După ce i-am văzut pe cei de la Curtea Constituţională. Îmi era jenă pentru ei.
Îmi place să analizez în gând fel de fel de evenimente şi lucruri. În aceste clipe mă domină un sentiment de satisfacţie şi fericire că nimeni nu se poate implica în gândurile mele.
Oamenii care fac atât rău şi atâta nedreptate nu se gândesc că răsplata este inevitabilă?
Vineri
După serviciu am mers în mai multe magazine din oraş. Vreau să-mi cumpăr o haină mai deosebită. Pentru a o îmbrăca la nunta fiicei. Dar nimic ce mi s-ar potrivi nu am găsit şi am lăsat-o baltă. Mă dor picioarele. Toate magazinele şi pieţele sunt pline de haine, dar care nu au aspect. Rochiile sunt pentru fete şi neveste tinere, pe breteluţe. Oare patronii magazinelor nu se gândesc că mai sunt şi femei de alte vârste, care chiar dacă li se potrivesc aceste rochii, nu-şi mai pot permite să le poarte, pentru că ar fi ridicole. Cred că până la urmă mă descurc.
Seara am vorbit la telefon cu soră-mea, care trăieşte în casa părintească. Aş vorbi cu ea la infinit, deoarece avem despre ce discuta. Nu banalităţi. Dar şi aceste convorbiri costă bani.
Sunt fericită că mâine este sâmbătă şi îmi pot permite să citesc înainte de culcare mai mult timp, chiar şi după ora 24. E sfârşit de săptămână.
Luni.
Mă trezesc la ora 6. Ca şi de obicei primul lucru care îl fac eu sau soţul (parcă ar fi un ritual) deschidem radioul la postul „Vocea Basarabiei”. Apropo şi Radio „Europa Liberă” se difuzează tot pe aceste lungimi de undă. De fapt acest mic difuzor este permanent fixat doar la acest post. Nu că nu mi-ar plăcea să mai ascult şi alte posturi radio, dar mă afectează neadevărurile şi gogomăniile difuzate la majoritatea dintre acestea.
Trăiesc într-o localitate rurală şi desigur, înainte de a pleca la serviciu în oraş, mai trebuie să hrănesc orătăniile, o pisică, un căţel. Sunt nişte animăluţe pe care le iubim nespus de mult.
Este cam obositor să faci naveta în fiecare zi tur –retur la Chişinău, dar deoarece pensia mea şi a soţului nu ne ajunge barem să achităm serviciile comunale pe timp de iarnă, savurarea din aşa zisa odihna „bine meritată”, este un vis mai îndepărtat.
La serviciu – rutină de fiecare zi, cel mai important este confortul moral. Majoritatea colegilor au aceleaşi opinii referitor la tot ce se întâmplă în ţară şi acest fapt mă bucură.
Citesc o carte. „Secretele vârstelor de aur”. De un autor român. Îmi place foarte mult. Se lecturează cu pixul în mână. Voi încerca să-mi refac câte ceva în viaţa mea, ţinând cont de sfaturile celui care a scris-o.
Marţi.
La ora 7 m-a telefonat un nepot şi mi-a cerut un sfat. Acesta susţine un examen important în viaţa lui şi eu am emoţii puternice, deoarece ţin mult la el.
Îmi iubesc enorm rudele. Am citit undeva că pomul este puternic cu rădăcinile, iar omul cu neamurile. Cred că este mai mult decât adevărat. Pentru mine „neamul” este totul: copiii mei, părinţii, care sau dus în lumea celor drepţi, fraţii şi surorile, nepoţii, verişorii, unchii şi mătuşile. Suntem un neam de oameni care nu ne-am ajuns de rău unii cu alţii. Aşa se spune la moldoveni, când aceştia trăiesc în bună înţelegere şi nu se ceartă între ei.
Seara am întrat pe internet şi am vorbit cu copii. Toţi sunt la Timişoara, România. Au făcut studii şi au rămas dincolo de Prut. Şi acolo am deja neamuri. Feciorul şi fiica mai mare sau căsătorit cu cetăţeni ai României.
Ce minunăţie mai este şi internetul acesta. Nu numai că îmi aud copii, dar încă îi şi văd. Am învăţat să mă folosesc de această „cutiuţă” singură. E un lucru extraordinar.
Mercuri.
M-am trezit ca de obicei la ora 6. La 7 eram deja în microbuz în drum spre Chişinău. La ora 8 trebuia să ridic un mic colet, trimis de fiica din Timişoara. E frumos oraşul dimineaţa, aerul este mult mai curat decât în toiul zilei. Deoarece urma să traversez oraşul de la un capăt la celălalt cu un alt microbuz, mi-am luat şi cartea pe care o citesc. Aşa scurtez din drum. Da. Ştiu că cititul în transport este dăunător pentru ochi, dar am acest obicei din timpul studenţiei.
Curând fiica mai mare, căsătorită în Timişoara, va face nunta. Voi merge cu soţul. Alte neamuri (îmi place cuvântul „neam” mai mult decât cuvântul „rudă”, deşi nu ştiu care dintre acestea este mai potrivit) pe care fiica le-a invitat nu au posibilitate să meargă în România. Este destul de costisitor.
Planificasem cu această ocazie un chef şi în Moldova. Dar cei fără neam şi ţară au impus regimul de vize pentru cetăţenii statului vecin. Ştiu că nu e bine să urăşti şi să blestemi. Am să încerc doar să-i detest.
Joi.
Azi am o întâlnire cu nişte ţărani de la sudul Moldovei. Am plecat de acasă din nou dis-de-dimineaţă. Să nu mă aştepte bieţii oameni Mi-au zis că au un necaz. Soţ şi soţie, ţărani, care de prin anul 2005 nu-şi pot dobândi dreptul de proprietate asupra unui teren pe care sunt amplasate nişte construcţii cumpărate. Nu că legea nu le-ar permite, sau n-ar avea la mână decizia Consiliului local, dar primarul comunist refuză să execute această decizie. Pentru el legea nu există. Are omul un moft şi gata. I-am sfătuit ce trebuie să facă şi chiar le-am scris şi cererile necesare pentru a le depune la organele competente.. Vom ţine legătură în continuare. Poate se găseşte şi pentru primarul comunist un ac de cojoc.
Eram mândră că am îmbrăţişat o profesie aşa de utilă pentru oameni. Acum nu mai sunt. După ce i-am văzut pe cei de la Curtea Constituţională. Îmi era jenă pentru ei.
Îmi place să analizez în gând fel de fel de evenimente şi lucruri. În aceste clipe mă domină un sentiment de satisfacţie şi fericire că nimeni nu se poate implica în gândurile mele.
Oamenii care fac atât rău şi atâta nedreptate nu se gândesc că răsplata este inevitabilă?
Vineri
După serviciu am mers în mai multe magazine din oraş. Vreau să-mi cumpăr o haină mai deosebită. Pentru a o îmbrăca la nunta fiicei. Dar nimic ce mi s-ar potrivi nu am găsit şi am lăsat-o baltă. Mă dor picioarele. Toate magazinele şi pieţele sunt pline de haine, dar care nu au aspect. Rochiile sunt pentru fete şi neveste tinere, pe breteluţe. Oare patronii magazinelor nu se gândesc că mai sunt şi femei de alte vârste, care chiar dacă li se potrivesc aceste rochii, nu-şi mai pot permite să le poarte, pentru că ar fi ridicole. Cred că până la urmă mă descurc.
Seara am vorbit la telefon cu soră-mea, care trăieşte în casa părintească. Aş vorbi cu ea la infinit, deoarece avem despre ce discuta. Nu banalităţi. Dar şi aceste convorbiri costă bani.
Sunt fericită că mâine este sâmbătă şi îmi pot permite să citesc înainte de culcare mai mult timp, chiar şi după ora 24. E sfârşit de săptămână.
