Astăzi am trimis la tipar Arme grăitoare, cartea de poeme la care am lucrat în ultimul deceniu. Atașez mai jos postfața lui Șerban Foarță, cel mai mare virtuoz al literelor române din toate timpurile – pe post de ”buzdugan” al zmeului. Începe vînătoarea regală...
* * * * * * *
Emilian Galaicu-Păun e, fără a fi un propriu-zis ermetic, unul dintre cei mai dificili poeţi ai noştri. Greu de spus în câteva cuvinte cam ce şi cine este el. În primul rând, el nu-i un nume, ci, expressis verbis, un graffito: em. g.-p. El este scris: rescris, prescris, – greu de descris (de scris!) pe scurt; şi şi mai anevoie de înscris în scris/într-o inscripţie lapidară... Ceea ce vede-se cu ochiul liber e că poetul nostru e contradictoriu în exces.
Dacă termenul n-ar fi cam prea tocit, aş spune că e un oximoronic. Oximoronul e o sabie cu, evident, două tăişuri; dar una singură, oricum. Contrariile, el, le conciliază cam tot atât cât le şi pune-n evidenţă. Unul din contrariile acestea ar fi, să zicem, diglosia însăşi a poetului de dincolo de Prut. Acest „strabism” lingvistic, dacă vreţi, naşte, la rându-i, alte bifurcaţii, – de ordin mental sau, doar, sentimental. Oximoronicul em. g.-p. se dă pe sine drept un „cainabel”. Aiurea, o „negresă-bălană” (ca aceea a lui Georges Fourest) face pandant cu „harap-alb”. Dichotomia Soare-Lună e, pare-se, obsesia lui em. g.-p. „Oximoronul” ce le conciliază este mereu, aici, Yin-Yang-ul, – ce este, într-un fel, „specialitatea casei” a acestei poezii. Oximoronice, la limită, ar fi şi numeroasele mots-valise din compoziţiile de faţă. Ele nu sunt, mai niciodată, gratuite, ci, in extremis, disperate (în pofida... dispersării iniţiale). em. g.-p. e un cultivator al calamburului, mai totdeauna, grav, iar nu, aşa-zicând, calamburlesc!
Fundamentala contradicţie însă a acestei poezii aparte este aceea dintre simplu şi savant, dintre vitalitate şi livresc, dintre naiv şi prea-sofisticat. em. g.-p. e un amestec straniu de poeta doctus (doctissimus chiar) cu omul frust al poftelor carnale (p[ăun]. aime g.?!), al incarnadinului femeii (dezgolite, bineînţeles), al spaimei subreptice de Doamna descărnată. Textualizant (şi intertextualist), carnea, în ocurenţă, nu se preface-n rouă (ca-n... oftativul Prinţului de Dania; sau ca la poeţii simbolişti, adepţi ai solubilităţii ei în aer), ci, din contră, verbul (cu „v” mic) năzuie să se preschimbe-n carne. De unde, materialitatea unui vers preaplin, altminteri, de trimiteri, multe, foarte multe, livreşti obscure sau absconse, de citate (cu şi fără semne-ale citării). Un singur exemplu dintr-o sută: cine-ar spune că o frază ca aceasta (anodină,-n felul ei), anume „toate cu gemeni şi nici una din ele nu-i stearpă”, provine din Cântarea Cântărilor, VI, 6? Sau că un oarecare Joseph Grand, mult preţuit de em. g.-p., e autorul simili-sisific din Ciuma lui Albert Camus, – marota căruia e forma ideală a zicerii cu „iapa alezană” (ce va sa zică roaibă).
Perfecţionist sau nu, Emilian Galaicu-Păun e unul dintre cei mai culţi (ba chiar oculţi) poeţi români contemporani... Cât despre titlul cărţii, Arme grăitoare (decalc din franţuzeşte: armes parlantes), semnificaţia-i e aceea din, între alţii, marele Hasdeu (cf. Etymologicum, s. Basarabă), transprutic, şi el, ca em. g.-p., – anume: „Se ştie că în veacul de mijloc o mare parte din mărci[le] nobilitare erau ceea ce se numeşte în eraldică «armes parlantes», «figurae paronomasticae», adecă pe pecete sau pe steag figurau lucruri al căror nume, peste tot sau măcar întrucâtva, aducea aminte de numele familiei nobile respective.”
Şerban FOARȚĂ
* * * * * * *
Dacă termenul n-ar fi cam prea tocit, aş spune că e un oximoronic. Oximoronul e o sabie cu, evident, două tăişuri; dar una singură, oricum. Contrariile, el, le conciliază cam tot atât cât le şi pune-n evidenţă. Unul din contrariile acestea ar fi, să zicem, diglosia însăşi a poetului de dincolo de Prut. Acest „strabism” lingvistic, dacă vreţi, naşte, la rându-i, alte bifurcaţii, – de ordin mental sau, doar, sentimental. Oximoronicul em. g.-p. se dă pe sine drept un „cainabel”. Aiurea, o „negresă-bălană” (ca aceea a lui Georges Fourest) face pandant cu „harap-alb”. Dichotomia Soare-Lună e, pare-se, obsesia lui em. g.-p. „Oximoronul” ce le conciliază este mereu, aici, Yin-Yang-ul, – ce este, într-un fel, „specialitatea casei” a acestei poezii. Oximoronice, la limită, ar fi şi numeroasele mots-valise din compoziţiile de faţă. Ele nu sunt, mai niciodată, gratuite, ci, in extremis, disperate (în pofida... dispersării iniţiale). em. g.-p. e un cultivator al calamburului, mai totdeauna, grav, iar nu, aşa-zicând, calamburlesc!
Fundamentala contradicţie însă a acestei poezii aparte este aceea dintre simplu şi savant, dintre vitalitate şi livresc, dintre naiv şi prea-sofisticat. em. g.-p. e un amestec straniu de poeta doctus (doctissimus chiar) cu omul frust al poftelor carnale (p[ăun]. aime g.?!), al incarnadinului femeii (dezgolite, bineînţeles), al spaimei subreptice de Doamna descărnată. Textualizant (şi intertextualist), carnea, în ocurenţă, nu se preface-n rouă (ca-n... oftativul Prinţului de Dania; sau ca la poeţii simbolişti, adepţi ai solubilităţii ei în aer), ci, din contră, verbul (cu „v” mic) năzuie să se preschimbe-n carne. De unde, materialitatea unui vers preaplin, altminteri, de trimiteri, multe, foarte multe, livreşti obscure sau absconse, de citate (cu şi fără semne-ale citării). Un singur exemplu dintr-o sută: cine-ar spune că o frază ca aceasta (anodină,-n felul ei), anume „toate cu gemeni şi nici una din ele nu-i stearpă”, provine din Cântarea Cântărilor, VI, 6? Sau că un oarecare Joseph Grand, mult preţuit de em. g.-p., e autorul simili-sisific din Ciuma lui Albert Camus, – marota căruia e forma ideală a zicerii cu „iapa alezană” (ce va sa zică roaibă).
Perfecţionist sau nu, Emilian Galaicu-Păun e unul dintre cei mai culţi (ba chiar oculţi) poeţi români contemporani... Cât despre titlul cărţii, Arme grăitoare (decalc din franţuzeşte: armes parlantes), semnificaţia-i e aceea din, între alţii, marele Hasdeu (cf. Etymologicum, s. Basarabă), transprutic, şi el, ca em. g.-p., – anume: „Se ştie că în veacul de mijloc o mare parte din mărci[le] nobilitare erau ceea ce se numeşte în eraldică «armes parlantes», «figurae paronomasticae», adecă pe pecete sau pe steag figurau lucruri al căror nume, peste tot sau măcar întrucâtva, aducea aminte de numele familiei nobile respective.”
Şerban FOARȚĂ