Votul aliat al parlamentarilor europeni socialişti şi liberali a impus o dezbatere absurdă: libertatea presei în Italia. Discuţia n-avea nici un rost. Nimeni n-are cunoştinţă de restrîngerea libertăţii de expresie individuală sau publică în Italia. Nici un ziar şi nici o televiziune n-au fost închise sau amendate, nici un rînd scris şi nici o vorbă rostită de vreun ziarist italian n-au fost cenzurate, nici un exces, în presa de dreapta sau de stînga, n-a rămas nefolosit. Şi atunci? De unde discuţia şi de unde îngrijorarea care au împins o asemenea dezbatere în Parlamentul European?
Simplu: de nicăieri, atîta vreme cît e vorba de sănătatea presei. Din ura neîmpăcată pentru Primul Ministru Berlusconi, dacă vorbim de intoleranţă politică. Stînga italiană detestă dreapta, în toate formulele ei. Asta poate fi, pînă la un punct, de înţeles. Dar stînga italiană şi, în genere, stînga militantă de oriunde a decretat că e singura opţiune politică admisă, în vreme ce dreapta e un delict, o eroare periculoasă, un „fascism” care trebuie atacat şi îndepărtat cu orice preţ. În acest scop, totul e permis iar logica politicii raţionale e depăşită. Veţi recunoaşte aici modelul polticii extremismului leninist: dreapta nu e un adversar ci un inamic de anihilat.
Asemănarea merge mai departe. În bună tradiţie leninistă, stînga italiană foloseşte „politica de front”, adică mobilizează zgomotos şi fără nici o reţinere faţă de adevăr, o alianţă largă în care intră, acum: partidele de stînga şi „aliaţii lor vremelnici liberali, grupurile de presiune „civile”, mediile de informare de mult convertite la socialism şi magistratura - în Italia, judecătorii au, în mod tradiţional, impresia că trebuie să facă justiţie socială şi au adoptat agenda ideologică a stîngii.
Rezultatul e un „front” hiperactiv şi cuprinzător care se prezintă camuflat în alibiuri etice înălţătoare ( „libertate”, „progres”, „eliberare”) şi pune sub acuzare ianmicul de dreapta, sub celer mai grave învinuiri: „dictatură”, „opresiune”, „fascism”. Interesant, Romano Prodi, fost Prim Ministru de stînga, a dat în judecată mai multe ziare şi acest act n-a stîrnit nici o reacţie. Cînd Berlusconi, un Prim Ministru de dreapta, face acelaşi lucru, apare brusc pericolul tiraniei. Morala: stînga are voie pentru că, fiind singura mişcare politică posibilă, nu poate greşi. În acelaşi timp, dreapta, fiind, aşa cum au demonstrat clasicii marxismului, o eroare, nu poate face decît erori, chiar şi atunci cînd face ce a făcut stînga.
În afara tehnologiei media, nu s-a schimbat mare lucru, din 1920 încoace. Adevărul e prima victimă a asaltului stîngist. Berlusconi e un personaj discutabil din atîtea puncte de vedere (viaţa amoroasă, manierele, afacerile) dar libertatea presei e absolut intactă în Italia. Seara, după trista dezbatere mutată din Italia în Parlamentul European, am deschis televizorul. RAI 1, canal de stat italian, invitase în studio un clovn travestit în Berlusconi. În program, 20 de minute de băşcălie şi insulte pe tema Berlsuconi tiranul. Curat tiranie! Stînga italiană îşi repectă părinţii. Agitprop-ul leninist e viu, util şi prizat, sub toga de magistrat, la catedra universitară, în presa „liberă” şi în mijlocul vieţii paralemtnare „burgheze”.
Simplu: de nicăieri, atîta vreme cît e vorba de sănătatea presei. Din ura neîmpăcată pentru Primul Ministru Berlusconi, dacă vorbim de intoleranţă politică. Stînga italiană detestă dreapta, în toate formulele ei. Asta poate fi, pînă la un punct, de înţeles. Dar stînga italiană şi, în genere, stînga militantă de oriunde a decretat că e singura opţiune politică admisă, în vreme ce dreapta e un delict, o eroare periculoasă, un „fascism” care trebuie atacat şi îndepărtat cu orice preţ. În acest scop, totul e permis iar logica politicii raţionale e depăşită. Veţi recunoaşte aici modelul polticii extremismului leninist: dreapta nu e un adversar ci un inamic de anihilat.
Asemănarea merge mai departe. În bună tradiţie leninistă, stînga italiană foloseşte „politica de front”, adică mobilizează zgomotos şi fără nici o reţinere faţă de adevăr, o alianţă largă în care intră, acum: partidele de stînga şi „aliaţii lor vremelnici liberali, grupurile de presiune „civile”, mediile de informare de mult convertite la socialism şi magistratura - în Italia, judecătorii au, în mod tradiţional, impresia că trebuie să facă justiţie socială şi au adoptat agenda ideologică a stîngii.
Rezultatul e un „front” hiperactiv şi cuprinzător care se prezintă camuflat în alibiuri etice înălţătoare ( „libertate”, „progres”, „eliberare”) şi pune sub acuzare ianmicul de dreapta, sub celer mai grave învinuiri: „dictatură”, „opresiune”, „fascism”. Interesant, Romano Prodi, fost Prim Ministru de stînga, a dat în judecată mai multe ziare şi acest act n-a stîrnit nici o reacţie. Cînd Berlusconi, un Prim Ministru de dreapta, face acelaşi lucru, apare brusc pericolul tiraniei. Morala: stînga are voie pentru că, fiind singura mişcare politică posibilă, nu poate greşi. În acelaşi timp, dreapta, fiind, aşa cum au demonstrat clasicii marxismului, o eroare, nu poate face decît erori, chiar şi atunci cînd face ce a făcut stînga.
În afara tehnologiei media, nu s-a schimbat mare lucru, din 1920 încoace. Adevărul e prima victimă a asaltului stîngist. Berlusconi e un personaj discutabil din atîtea puncte de vedere (viaţa amoroasă, manierele, afacerile) dar libertatea presei e absolut intactă în Italia. Seara, după trista dezbatere mutată din Italia în Parlamentul European, am deschis televizorul. RAI 1, canal de stat italian, invitase în studio un clovn travestit în Berlusconi. În program, 20 de minute de băşcălie şi insulte pe tema Berlsuconi tiranul. Curat tiranie! Stînga italiană îşi repectă părinţii. Agitprop-ul leninist e viu, util şi prizat, sub toga de magistrat, la catedra universitară, în presa „liberă” şi în mijlocul vieţii paralemtnare „burgheze”.