Chiar dacă nu ştii nimic despre Radu Vancu, este suficient să-i citeşti volumul de poeme Monstrul fericit, Cartier, 2009, ca să-i reconstitui nu atât biographia litteraria, făcută publică şi în primele două cărţi, cât profilu-i inconfundabil în cadrul generaţiei sale (douămiiste – în lipsa unui termen mai bun). Or, biobibliografia autorului ţine concomitent de sursă de inspiraţie, dar şi de modus vivendi – dinspre literatură spre viaţă, tema alcoolului e cântată în toate registrele, de la cel de jos („beau Stejarul pe terasă/ să-mi liniştesc maţele făcute ghem după ţuica de-aseară”) la unul grav („orice ateu socialist care bea cu nădejde/ se transfromă, după o anumită cantitate, într-un anarhist mistic”) spre sublim („Cine priveşte/ beţivul horcăind flegmos n-are habar că-n el/ se desăvârşeşte Marea Asceză a redempţiunii prin ficat”), în numeroase etilograffiti (Kapital, Calea regală, Summa ethilica, pentru a le cita pe cele mai „tari”!), ba chiar şi teoretizată, într-un apolog final; dinspre viaţă spre literatură, tema paricidului, în sens că nu şi-a mai putut salva tatăl, „găsit cu aţa de gât” (vezi Adevăratele amintiri), va deveni una recurentă, mai multe poeme purtând subtitlul amintire pentru tatăl meu. Vase comunicante, tatăl mort & alcoolul & fiul, va fi nevoie de Cami (tot ea – Cami Kaze, Cameluţa, Fetiţa cu chibrituri), de partea vieţii, pentru a nu „face femeile din familie să plângă”. Într-un cutremurător poem, Viaţa de proximitate. Seara, dau de aceste versuri ce par să rezume ecuaţia poeziei lui Radu Vancu: „felul în care încerc să mă împac cu o iubire moartă/ torturând-o pe cea vie”.
Într-un cuvânt, „a fi Vancu e ocnă”, la care sunt condamnaţi – pe viaţă (şi pe moarte) – poetul şi ai lui; or, versurile sunt tot atâtea evadări – mai lungi, mai scurte – din această condiţie umană marcată, pe de-o parte, de vini imaginare (vezi Elegia codului PIN, din care reţin acest adevărat autorechizitoriu: „Dacă tata ar fi fost un om al muncii în ultimii ani, ca şi mine,/ dacă în fiecare 10 şi 14 i-ar fi intrat, ca mie,/ banii pe card, ar fi trăit şi azi. Tu ai salariu, el e mort.” – subl. mea), şi totuşi ai zice împăcată cu sine („beau, mint,/ Cami plânge şi ea uneori”), pe de-alta. Din aceste ingrediente ale memoriei asasine („cu gură ca a ta a băut şi el,/ cu ficat ca al tău a distilat otrava, cu minte ca a ta/ a judecat ce-i de făcut (...) Nu din toate alcoolismele iese/ de-o tragedie”) & nesimţirii mântuitoare („Vede porcul icnind şi mândrindu-se/ că e bărbat şi nu borăşte. (...) Vede porcul întrebându-se dacă-l va ierta şi Cami/ (...) Cami iartă întotdeauna” sau „Cami ştie că la capătul paharelor/ cineva va ridica paharul/ şi beţivul ei va fi liber”) îşi prepară Radu Vancu – „religios aproape” – cockteilul, la fel cum din amestecul de registre se naşte, din când în când, versul memorabil („Niciodată viaţa nu fu mai frumoasă intestinului tău speriat de moarte” sau „Litrul de vodcă înţelege iar/ că vis al morţii eterne e viaţa lumii-ntregi” sau „Când de-odată tu răsărişi în cale-mi,/ Cami, tu, dureros de antialcoolică”).
Astfel încât, odată băutura consumată, în exces în primele pagini, iar de la Reply şi până la Summa ethilica mai moderat, oricine să exclame, după poet: „Fericit monstrul care-şi poate privi amintirile/ fără dezgust & ură”, chiar dacă „da, e lumea în care el s-a omorât cînd aveai 19 ani”, doar că „În lumea în care e posibilă curba fesierilor tăi/ nici o suferinţă nu mai e posibilă”. Altfel spus, rănit în iubirea filială şi întrezărind, la doar 19 ani, „viitorul (...) ca un şomer alcoolic de 49 de ani/ gata să-şi pună aţa de gât”, bărbatul „trecut de treizeci de ani şi viaţa e tot aici” se împlineşte în dragostea lui pentru femeia iubită („Esenţial e pentru el/ că viaţa mai poate însemna tandreţe & disperare,/ doctrină dezminţită demult de cadavrul tatălui/ şi reactivată peste puţină vreme de trupul cald,/ hot chiar, al bursucei”); şi atunci „a fi Vancu” în numele tatălui, dar „acelaşi, al tău, Radu” pentru Cami.
Deloc întâmplător, eseul final – un adevărat oratoriu, pe mai multe voci, unele celebre (Churchill, Dylan Thomas, Virgil Mazilescu, Ion Mureşan, Ioan Es Pop), închinat alcoolului – se intitulează Radu, să asculţi de Cameluţă!, iar acordul final – un remake după renumitul Poem ionmureşenean („Vai săracii, vai săracii alcoolici”) – tot lui Cami i se dedică („Vai, săracele, vai, săracele neveste de alcoolici! (...) Sărmanele noastre neveste/ prea mult le iubim ca să nu le dăruim perfecţiunea”). Bântuit de spectrul tatălui (nu al lui Hamlet, al lui propriu!), Radu Vancu îşi află alinarea în alcool şi mântuirea în braţele soţiei („mistica adevărată nu e atât în inimile băutorilor, cât în cele ale nevestelor lor”), drept care proclamă, ca un nou Sfîntul Augustin de Cartier: „dacă iubeşti, bea şi fă ce vrei”.
Într-un cuvânt, „a fi Vancu e ocnă”, la care sunt condamnaţi – pe viaţă (şi pe moarte) – poetul şi ai lui; or, versurile sunt tot atâtea evadări – mai lungi, mai scurte – din această condiţie umană marcată, pe de-o parte, de vini imaginare (vezi Elegia codului PIN, din care reţin acest adevărat autorechizitoriu: „Dacă tata ar fi fost un om al muncii în ultimii ani, ca şi mine,/ dacă în fiecare 10 şi 14 i-ar fi intrat, ca mie,/ banii pe card, ar fi trăit şi azi. Tu ai salariu, el e mort.” – subl. mea), şi totuşi ai zice împăcată cu sine („beau, mint,/ Cami plânge şi ea uneori”), pe de-alta. Din aceste ingrediente ale memoriei asasine („cu gură ca a ta a băut şi el,/ cu ficat ca al tău a distilat otrava, cu minte ca a ta/ a judecat ce-i de făcut (...) Nu din toate alcoolismele iese/ de-o tragedie”) & nesimţirii mântuitoare („Vede porcul icnind şi mândrindu-se/ că e bărbat şi nu borăşte. (...) Vede porcul întrebându-se dacă-l va ierta şi Cami/ (...) Cami iartă întotdeauna” sau „Cami ştie că la capătul paharelor/ cineva va ridica paharul/ şi beţivul ei va fi liber”) îşi prepară Radu Vancu – „religios aproape” – cockteilul, la fel cum din amestecul de registre se naşte, din când în când, versul memorabil („Niciodată viaţa nu fu mai frumoasă intestinului tău speriat de moarte” sau „Litrul de vodcă înţelege iar/ că vis al morţii eterne e viaţa lumii-ntregi” sau „Când de-odată tu răsărişi în cale-mi,/ Cami, tu, dureros de antialcoolică”).
Astfel încât, odată băutura consumată, în exces în primele pagini, iar de la Reply şi până la Summa ethilica mai moderat, oricine să exclame, după poet: „Fericit monstrul care-şi poate privi amintirile/ fără dezgust & ură”, chiar dacă „da, e lumea în care el s-a omorât cînd aveai 19 ani”, doar că „În lumea în care e posibilă curba fesierilor tăi/ nici o suferinţă nu mai e posibilă”. Altfel spus, rănit în iubirea filială şi întrezărind, la doar 19 ani, „viitorul (...) ca un şomer alcoolic de 49 de ani/ gata să-şi pună aţa de gât”, bărbatul „trecut de treizeci de ani şi viaţa e tot aici” se împlineşte în dragostea lui pentru femeia iubită („Esenţial e pentru el/ că viaţa mai poate însemna tandreţe & disperare,/ doctrină dezminţită demult de cadavrul tatălui/ şi reactivată peste puţină vreme de trupul cald,/ hot chiar, al bursucei”); şi atunci „a fi Vancu” în numele tatălui, dar „acelaşi, al tău, Radu” pentru Cami.
Deloc întâmplător, eseul final – un adevărat oratoriu, pe mai multe voci, unele celebre (Churchill, Dylan Thomas, Virgil Mazilescu, Ion Mureşan, Ioan Es Pop), închinat alcoolului – se intitulează Radu, să asculţi de Cameluţă!, iar acordul final – un remake după renumitul Poem ionmureşenean („Vai săracii, vai săracii alcoolici”) – tot lui Cami i se dedică („Vai, săracele, vai, săracele neveste de alcoolici! (...) Sărmanele noastre neveste/ prea mult le iubim ca să nu le dăruim perfecţiunea”). Bântuit de spectrul tatălui (nu al lui Hamlet, al lui propriu!), Radu Vancu îşi află alinarea în alcool şi mântuirea în braţele soţiei („mistica adevărată nu e atât în inimile băutorilor, cât în cele ale nevestelor lor”), drept care proclamă, ca un nou Sfîntul Augustin de Cartier: „dacă iubeşti, bea şi fă ce vrei”.