De cîtă fantezie trebuie să dea dovadă un scriitor pentru a intra sub pielea personajului său, mai cu seamă atunci cînd acesta din urmă îşi iese din piele (citeşte – îşi schimbă numele) doar-doar va deveni altcineva, într-o scriere al cărei realism psihologic te ţine cu sufletul la gură, o demonstrează cu asupra de măsură prozatoarea americană Carson McCullers în romanul În vara aceea verde, Leda, 2006.
Suntem în vara lui ’44 – în Europa, Aliaţii sunt pe punctul de a elibera Parisul, iar undeva într-un orăşel provincial din sudul Statelor Unite o fetiţă de 12 ani, orfană de mamă din chiar ziua în care a venit pe lume, este literalmente dată peste cap de veste apropiatei nunţi a fratelui său: „Ce ciudat e, zise ea, cum s-au întîmplat toate astea”. Luată din scurt („– Eşti geloasă? – Geloasă? – Geloasă pentru că fratele tău se însoară. – Nu, zise Frankie. Numai că n-am întîlnit niciodată doi oameni ca ei”), fetiţa dezvoltă o adevărată obsesie pentru această nuntă, încît Berenice, slujitoarea de culoarea cu un bogat trecut matrimonial, se vede silită s-o readucă cu picioarele pe pămînt: „Crezi că o să înaintezi pînă în mijlocul naosului, între fratele tău şi mireasă. Crezi că o să te vîri cu de-a sila în nunta asta...”
Ceea ce se şi întîmplă, într-un final tragicomic, nu înainte însă de a-şi băga capul în alte neplăceri, dintre care cea cu soldatul beat, pe care-l urmează orbeşte într-o cameră de hotel, e cît pe ce să se întoarcă într-o adevărată dramă. Nu atît plecarea de acasă – pînă în ultima clipă, Frankie/ Jasmine crede că mirii o vor lua cu ei în călătoria lor de nuntă! –, cît clipa cea repede („Chiar acum însă, în timp ce vorbim, clipa asta trece. Şi nu va mai reveni niciodată. Niciodată, nicăieri pe lume. Cînd a trecut, s-a dus”) a ieşirii din copilărie este surprinsă de tînăra romancieră, cu acea prospeţime caracteristică firilor care au ştiut să rămînă copii, în ciuda trecerii timpului.
La peste 6 decenii de la apariţie, e la fel de proaspătă vara aceea verde...
Suntem în vara lui ’44 – în Europa, Aliaţii sunt pe punctul de a elibera Parisul, iar undeva într-un orăşel provincial din sudul Statelor Unite o fetiţă de 12 ani, orfană de mamă din chiar ziua în care a venit pe lume, este literalmente dată peste cap de veste apropiatei nunţi a fratelui său: „Ce ciudat e, zise ea, cum s-au întîmplat toate astea”. Luată din scurt („– Eşti geloasă? – Geloasă? – Geloasă pentru că fratele tău se însoară. – Nu, zise Frankie. Numai că n-am întîlnit niciodată doi oameni ca ei”), fetiţa dezvoltă o adevărată obsesie pentru această nuntă, încît Berenice, slujitoarea de culoarea cu un bogat trecut matrimonial, se vede silită s-o readucă cu picioarele pe pămînt: „Crezi că o să înaintezi pînă în mijlocul naosului, între fratele tău şi mireasă. Crezi că o să te vîri cu de-a sila în nunta asta...”
Ceea ce se şi întîmplă, într-un final tragicomic, nu înainte însă de a-şi băga capul în alte neplăceri, dintre care cea cu soldatul beat, pe care-l urmează orbeşte într-o cameră de hotel, e cît pe ce să se întoarcă într-o adevărată dramă. Nu atît plecarea de acasă – pînă în ultima clipă, Frankie/ Jasmine crede că mirii o vor lua cu ei în călătoria lor de nuntă! –, cît clipa cea repede („Chiar acum însă, în timp ce vorbim, clipa asta trece. Şi nu va mai reveni niciodată. Niciodată, nicăieri pe lume. Cînd a trecut, s-a dus”) a ieşirii din copilărie este surprinsă de tînăra romancieră, cu acea prospeţime caracteristică firilor care au ştiut să rămînă copii, în ciuda trecerii timpului.
La peste 6 decenii de la apariţie, e la fel de proaspătă vara aceea verde...
