Pun în pământ genunchiu,-nclinându-mă votiv
lui Emilian, cu,-(ntre)deschise,-a carte, palme,
o stihuire-a una sută cincizeci de Psalme,
plus unu,-n scoarţe-n roşu, în aur şi oliv.
Pun în pământ genunchiul: e linişte şi seară;
se-aude numai torsul computerului meu
şi mierla cu cioc galben, cea neagră,- rest... Iar eu
subscriu şi pun parafă, dar nu de roşie ceară:
ŞERBAN, 3 iunie 2009
pentru a-l cita doar pe cel ornînd Cartea Psalmilor pre sihuri retocmită acum de Şerban Foarţă), nu mi-ar fi de ajuns, unii mă caută la editură cu caieţelul de versuri (proză, dramaturgie etc.), alţii îmi trimit pe e-mail producţia lor liric(oid)ă & (i)epică (un tînăr de mumai 24 de ani mi-a ataşat partea întîi a unei trilogii, însumînd vreo 600 de pagini cu caracter 12, iar într-o săptămînă mă şi soma să mă dau cu părerea – nu, nu despre roman, ci dacă-l public au ba), iar de curînd am fost luat cu asalt prin telefon.
Nu i-am recunoscut vocea, iar artistul de la celălalt capăt al firului tocmai pe asta mizase de la bun început – că voi rămîne bouche bée în faţa autorului Leninianei de cîndva, iar după ’89 şi al stemei de stat. Jocul de-a telefonul stricat a durat cît a durat, după care aceeaşi voce, dar pe un ton ridicat, a binevoit să spună ce-l doare pe artist: chipurile, mă ascultă luni de luni la Radio Europa Liberă, mirîndu-se de fiecare dată de unde le scot, atîtea titluri & autori de care n-a auzit nimeni („tocmai d-aia!”, am dat să-i răspund, doar că omul monologa...), de ce însă nu vreau să prezint cărţi încă neapărute, spre a le înlesni astfel publicarea, un fel de Carte la pachet avant la lettre sau Manuscrise cu bucata. „Interesantă propunere, i-am răspuns cît se poate de politicos, doar că nu ţine de formatul emisiunii mele, care urmăreşte şi un scop practit – să ghideze, ca un profesionit în domeniu, lecturile celor chemaţi să se dedea celei mai plăcute dintre zăbave.”
Ar fi fost minunat dacă discuţia se încheia pe această notă; şi nici ideea ca atare nu mi s-a părut cu totul deplasată (prietenii editori ştiu de ce!); doar că în aceeaşi clipă a venit şi prima (& ultima!) propunere concretă – chiar propriul manuscris de sonete. Iar ca să mă dea gata, maestrul s-a şi apucat să-mi recite – fortissimo! – sonet după sonet. Nu avea nici o importanţă că exact în acel timp tocmai îmi pregăteam emisiune pentru lunea viitoare (între paranteze fie spus, uneori redactarea textului pentru cele 90 de secunde îmi ia cam tot atît timp cît lectura propriu-zisă a cărţii); nici dacă scriam la... Regele Lear al meu nu l-ar fi deranjat, de vreme ce recitalul lui se desfăşura conform planului.
Încercarea mea timidă de a-l întrerupe îl însufleţise de-a binelea – acum pictorul-poet urla mai ceva ca Aristid Cupcea recitînd pe 1 decembrie, la Alba-Iulia, finalul Scrisorii III –, şi atunci am închis. Din respect pentru artistul a cărui grafică de carte – mă gîndesc în special la volumele lui Grigore Vieru – a făcut pe vremuri epocă. Ce l-o fi apucat să-şi schimbe, la anii tîrzii, penelul pe ... vioara lui Ingres?! Sau, mai pe româneşte spus, de ce-o fi dat vrabia din mână?...
Pînă la urmă, tot m-am ales cu o idee – voi scrie pe blog, din cînd în cînd, despre unele manifestări artistice excentrice ale unor maeştri consacraţi în alte domenii (păcat că nu am fost la expoziţia de pictură a poetului Anatol Codru!), voi fruzări manuscrise ratate, voi citi a haute voix din cărţile ce nu au nici o şansă să ajungă „la pachet”, într-un cuvînt – voi încropi un mic taraf de amatori în care fiecare violon d’Ingres să se simtă vioara întîi!