Mai nou, se poate spune şi aşa: cine nu are un Baudrillard, să şi-l... traducă! Ceea ce a şi făcut editura clujeană Idea Design & Print, în 2008, punînd în circulaţie versiunea românească a cărţii lui Jean Baudrillard, Simulacre şi simulare, în tălmăcirea lui Sebastian Big.
Nume de primă mărime în peisajul european de astăzi, octogenarul gînditor francez este un soi de trouble-fete al lumii postmoderne, pe care o supune unei criciti radicale – o adevărată vivisecţie – în numeroase studii, majoritatea „făcînd epocă”: De la séduction, 1979; L’autre par lui-meme, 1987; La pensée radicale, 1994; L’échange impossible, 1999, şi, nu în ultimul rînd, Simulacres et simulation, 1981.
Marxist convins, cultivînd paradoxul (doar afirmaţia: „moartea socialului va da naştere socialismului, aşa cum moartea lui Dumnezeu a dat naştere religiilor” cît face!), Baudrillard porneşte de la premisa că „niciuna din societăţile noastre nu ştie să-şi facă travaliul de doliu al realului, al puterii, al socialului însuşi”, după care despică firul în patru, în vederea unei Strategii a realului: „Toate se întîmplă ca şi cum Mao sau Franco ar fi fost deja morţi de mai multe ori şi înlocuiţi de sosia lor. Din punct de vedere politic, asta nu schimbă absolut cu nimic faptul că un şef de stat e acelaşi sau altul, atîta vreme cît se aseamănă. În orice caz, de multă vreme, niciun şef de stat – oricare ar fi el – nu mai e decît propriul lui simulacru şi numai asta îi dă puterea şi calitatea de a guverna.”
Aşa se face că „Hitler, Franco, Mao, neavînd moştenitori „legitimi”, filiaţii de putere, se vedeau forţaţi să-şi supravieţuiască la nesfîrşit”. Şi astfel se recurge la tot soiul de simulacre: „puterea nu mai e prezentă decît pentru a ascunde faptul că nu mai există. Simulare care poate dura la nesfîrşit, (...) noua putere nu mai e decît obiectul unei cereri sociale (...) şi ţine, ca orice altă marfă, de producţia şi de consumul de masă”.
Ferice de noi – avem un Baudrillard tălmăcit pre limba noastră; de l-ar citi cineva!
Nume de primă mărime în peisajul european de astăzi, octogenarul gînditor francez este un soi de trouble-fete al lumii postmoderne, pe care o supune unei criciti radicale – o adevărată vivisecţie – în numeroase studii, majoritatea „făcînd epocă”: De la séduction, 1979; L’autre par lui-meme, 1987; La pensée radicale, 1994; L’échange impossible, 1999, şi, nu în ultimul rînd, Simulacres et simulation, 1981.
Marxist convins, cultivînd paradoxul (doar afirmaţia: „moartea socialului va da naştere socialismului, aşa cum moartea lui Dumnezeu a dat naştere religiilor” cît face!), Baudrillard porneşte de la premisa că „niciuna din societăţile noastre nu ştie să-şi facă travaliul de doliu al realului, al puterii, al socialului însuşi”, după care despică firul în patru, în vederea unei Strategii a realului: „Toate se întîmplă ca şi cum Mao sau Franco ar fi fost deja morţi de mai multe ori şi înlocuiţi de sosia lor. Din punct de vedere politic, asta nu schimbă absolut cu nimic faptul că un şef de stat e acelaşi sau altul, atîta vreme cît se aseamănă. În orice caz, de multă vreme, niciun şef de stat – oricare ar fi el – nu mai e decît propriul lui simulacru şi numai asta îi dă puterea şi calitatea de a guverna.”
Aşa se face că „Hitler, Franco, Mao, neavînd moştenitori „legitimi”, filiaţii de putere, se vedeau forţaţi să-şi supravieţuiască la nesfîrşit”. Şi astfel se recurge la tot soiul de simulacre: „puterea nu mai e prezentă decît pentru a ascunde faptul că nu mai există. Simulare care poate dura la nesfîrşit, (...) noua putere nu mai e decît obiectul unei cereri sociale (...) şi ţine, ca orice altă marfă, de producţia şi de consumul de masă”.
Ferice de noi – avem un Baudrillard tălmăcit pre limba noastră; de l-ar citi cineva!
