Să-ţi spun una pe care mi-a povestit-o, într-o călătorie, Roman Roman. Une histoire de famille, cum s-ar zice. Aşadar, prin ‘88, într-un modest apartament cu două camere din Ch-ău, are loc praznicul lui Gheorghe Roman, născut în 1949 şi mort de ruşine, fiindcă i-a fost oarecum să-şi trezească vecinii, în plină noapte, ca să-i cheme ambulanţa. În capul mesei, stau tatăl bătrîn şi preotul, cam de aceeaşi vîrstă. Din vorbă-n vorbă, află că au fost deportaţi, şi unul şi altul, în Siberia; după alt rînd de pahare, este rostit numele localităţii, Serpniovo, regiunea Tiumeni; mai stau ce stau, cînd de-dată preotul îşi aminteşte că prin ‘49 a botezat un copil moldovean, primul născut, în chiar primul an de ssîlkă, pe care maică-sa l-a adus în zemlianka lui învelit în coajă de mesteacăn. “Al meu era ăla, părinte! izbucneşte-n lacrimi bătrînul, răvăşit. Băiatul ista pe care tocmai l-ai prohodit mata...” Acum, îţi dai seama ce buclă-n timp a făcut destinul, pentru a se împlini cele scrise... Asta da, berestovaia gramota!” “De vreme ce-a fost deportat, înseamnă că era un gulac”, se bagă-n vorbă cineva. Nu-i răspunde, chiar dacă ştie, de la acelaşi coleg, că la mijloc a fost o poveste de iubire şi că, odată ajuns secretar la sovietul sătesc, perdantul a avut grijă să-l pună pe lista cu “duşmani ai poporului”, primul, pe mai norocosul — în dragoste — său rival. Restul drumului îl fac în tăcere, ascultînd Jacques Brel — “J’arrive/ J’arrive/ C’est meme pas toi qui en avance/ C’est deja moi qui suis en retard” —, ureche la ureche, şi ţinîndu-se de mîini, în strîns, ca pentru a nu se pierde, printre străini, fiecare pe sine. Piesajul bucură retina — “Frumoasă ţară, păcat că-i părăsită...” —, pînă la primele apariţii ale însemnelor statalităţii, şi acestea ambulante — trei miliţieni înarmaţi şi un cîine-lup cu limba scoasă —, în gări şi prin tîrguri ceva mai răsăriţele. La Călăraşi, şoferul trage în faţa toaletei, ca şi cum URINBURG s-ar traduce PARCARE, tot el avînd grijă să-şi ghideze pasagerii: “Maliciki nalevo, devociki napravo”. Peronul arată ca acum două zile, poate nici n-au plecat din gară. O hîrtie de muşte, drumul naţional. Ultimii 50 de kilometri sînt şi cei mai greu de îndurat — totul s-a spus, nimic nu mai e de văzut. CH-ĂU. Cu litere de-un stat de om. Om de litere, el. Din pagină albă, ea. Înainte de a se despărţi — bărbatul luînd-o spre casă, tânăra femeie spre gazdă —, fac cîţiva paşi împreună; în întâmpinarea lor, un domn bine, mult peste 70 de ani, ţinută de ofiţer sovietic trecut în rezervă cu toate onorurile, încă înainte de perestroikă, pas ferm, mimică implacabilă, de placat din timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, împinge un cărucior nichelat în care e ţintuit fi-su, de vreo 50 de ani, aproape la fel de cărunt, de încruntat, de soldăţos, la rându-i ducând în lesă un câine-lup. “Ducând” e un fel de a zice, cu semnul minus; de fapt, un capăt al curelei e pur şi simplu înfăşurat în jurul încheieturii mâinii drepte a bărbatului handicapat care, după toate probabilităţile, nu este-n stare nici măcar să-şi strîngă degetele-n pumn. Procesiunea se deplasează cu pas de plimbare, din cînd în cînd bătrînul dînd ordine scurte cîinelui-lup: “Riadom!” (evident, pe ruseşte — limba de dresare a tuturor javrelor fostei URSS), calm, stăpîn pe situaţie, ca un ofiţer superior unui ofiţer inferior. Atunci feciorul handicapat se animă în căruciorul său de invalid şi repetă ordinele tatălui, dar agitînd cureaua (de transmisie a voinţei părinteşti patrupedului) şi ţipînd ca un caporal isterizat de neputinţă. Cîinele-lup păşeşte alături — în treacăt, se observă cum cureaua, niciodată întinsă bine, se tîrîie pe asfalt —, întreaga-i fiinţă arătînd că adevărata lui lesă, sonoră, e vocea bătrînului, chiar dacă, la fiece smucitură de curea, întoarce strategic capul spre mîna care-l duce-n lesă. “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele...”, se citeşte-n ochii patrupedului, cu bold.
(fragment din romanul Ţesut viu. 10 x 10, în pregătire)
(fragment din romanul Ţesut viu. 10 x 10, în pregătire)